Viitoarea criză ideologică a Uniunii Europene: Instabilitatea persistentă a UE
Georgiana Arsene, director New York Magazin România
28.07.2024
Continentul european în curs de descreștinare a fost, de asemenea, unul în curs de dezindustrializare. La fel ca un ceas, Europa a primit un guvern nou-nouț.
În ciuda tuturor discuțiilor despre devierea spre dreapta a continentului, fețele care vor reprezenta Uniunea Europeană în următorii cinci ani arată la fel ca întotdeauna: albastru, roșu, galben; creștin-democrat, social-democrat, liberal. Președinta Comisiei Europene va fi Ursula von der Leyen, care a fost realeasă cu o majoritate confortabilă în Parlamentul European la 18 iulie, scrie Luka Ivan Jukic, jurnalist independent la „The Engelsberg Ideas”.
Ritualul firesc a urmat ultimelor alegeri pentru Parlamentul European, în care Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta al lui von der Leyen a ieșit victorios, însoțit de o clasare pe locul al doilea nu mai puțin familiară pentru Alianța Progresistă de centru-stânga a Socialiștilor și Democraților (S&D), al cărei Antonio Costa va deveni președinte al Consiliului European. După reorganizarea post-electorală, blocul liberal a coborât pe locul al cincilea, dar, din punct de vedere funcțional, este al treilea câștigător, deoarece Kaja Kallas va deveni cel mai înalt diplomat al Uniunii.
Această „coaliție europeană” transnațională este la fel de sigură pe cât este de familiară pentru UE. Cele trei grupuri – în special creștin-democrații și social-democrații – sunt aceleași care au conceput și au urmărit proiectul european încă din anii 1950, marcat de un spirit de consens moderat mai degrabă decât de un conflict ideologic acut. Poate că afacerile lor de culise nu sunt strict democratice, dar, având în vedere mandatul de care s-au bucurat de-a lungul istoriei, cine îi poate condamna?
La fiecare alegere de la înființarea Parlamentului European în 1979, blocurile creștinilor și social-democraților au ocupat primul și al doilea loc. Între 1979 și 1994, centrul-stânga a avut avantajul, în timp ce din 1999 această onoare a revenit centrului-dreapta. În ceea ce privește Uniunea Europeană, lucrurile stau la fel, deoarece cele două grupuri au fost rareori în conflict cu privire la viitorul uniunii pe care au construit-o și au modelat-o împreună, alături de liberalii mult mai puțin populari.
La urma urmei, integrarea europeană nu a fost produsul unei mișcări de masă a europenilor care cereau unificarea continentului lor, ci al unui grup restrâns de elite politice cu o viziune asupra unei noi Europe, eliberată de radicalismul politic de la începutul secolului al XX-lea. Într-adevăr, inițial, proiectul de integrare europeană – limitat în realitate la doar șase țări vest-europene – a fost condus aproape în întregime de partidele creștin-democrate care au dominat politica postbelică în cinci dintre aceste șase țări (excepția fiind Franța).
La început, rădăcinile catolice ale creștin-democrației i-au deranjat pe majoritatea socialiștilor, precum și pe nord-europenii protestanți. Doar în deceniile următoare proiectul european s-a extins. Rețelele politice informale s-au extins, reunind tot mai multe partide din tot mai multe țări, păstrând în același timp spiritul moderat, consensual și ușor retras al coaliției europene născute în Europa de Vest postbelică.
Atunci când, în 2002, a sosit momentul elaborării unei Constituții europene, acest spirit s-a manifestat pe deplin. Președintele „Convenției privind viitorul Europei” însărcinată cu redactarea Constituției a fost fostul președinte liberal-conservator francez Valéry Giscard d’Estaing. Cei doi vicepreședinți ai săi reprezentau PPE și Partidul Socialist European (PES). Sub ei se afla un praesidium de 13 membri, format din reprezentanți ai centrului-stânga, centrului-dreapta și centrului liberal european.
Într-un moment rar de fricțiune ideologică, creștin-democrații și secularii s-au confruntat pe tema includerii creștinismului în preambul. Controversa a provocat chiar o intervenție papală, Papa Ioan Paul al II-lea făcând apel direct la cei care redactează Constituția europeană să includă o referință la „moștenirea creștină a Europei” ca „element central și definitoriu” al istoriei europene.
Papa era foarte conștient de faptul că Europa era un continent care se seculariza rapid. Într-adevăr, declinul vizibil de la începutul mileniului nu a făcut decât să se accelereze de atunci, ajungând chiar și în țări cândva evlavioase precum Polonia, Austria sau Slovenia. Ascensiunea neoliberalismului a transformat social-democrația europeană într-o „a treia cale” centristă, care s-a adresat mai mult clasei de mijloc decât clasei muncitoare, care constituia odinioară coloana vertebrală a electoratului socialist. Continentul în curs de descreștinare era, de asemenea, unul în curs de dezindustrializare.
Europa pe care creștinii și social-democrații au construit-o împreună începea să le scape printre degete. Acestea rămân, desigur, cele mai puternice două forțe politice de pe continent și, de departe, cele mai bine stabilite forțe transnaționale. Dar, în ciuda aparențelor, „coaliția europeană” abia se agață de putere. Împreună, centrul-dreapta și centrul-stânga Europei au obținut anul acesta doar aproximativ 40 % din voturi în întreaga Europă, o cifră care se ridica la 56 % în urmă cu 20 de ani. Pentru prima dată în istorie, PPE va fi chiar depășit numeric de deputații europeni din dreapta sa, împărțiți în trei grupuri și de cei care sunt prea extremiști pentru oricare dintre ele.
În deceniile trecute, acest lucru ar fi fost de neconceput, însă în anii 2010, partidele creștine și social-democrate au scăzut la niveluri record de sprijin în multe țări europene, ceea ce se reflectă în scăderea cotei lor de vot colectiv în alegerile pentru Parlamentul European.
În prezent, este dificil să te uiți la vreo țară importantă din UE și să concluzionezi că această situație poate fi menținută. Fiecare nou ciclu politic pare să aducă declinul sau căderea unui nou gigant politic. Acest lucru se extinde chiar și la Marea Britanie Brexit, unde, în ciuda sistemului electoral favorabil, centrul-dreapta și centrul-stânga hegemonice au scăzut la cea mai scăzută cotă comună de voturi din 1910. În cele mai mari trei dintre cele șase state membre inițiale ale proiectului european – Germania, Franța, Italia – se încearcă trei căi pentru coaliția europeană: retragerea, reconstituirea și retragerea.
Politicile europene nu funcționează în același mod ca politicile naționale, dar nu pot exista pentru totdeauna într-o lume separată de acestea. Ansamblul de partide de centru-dreapta și de centru-stânga în declin de pe întregul continent va duce, mai devreme sau mai târziu, la o criză în chiar inima Uniunii Europene.
Aceasta va fi forțată să ia în considerare un viitor dincolo de coaliția politică care a creat-o.
Un continent post-creștin și post-industrial s-ar putea să nu se dovedească un teren fertil pentru dominația eternă a creștinilor și social-democraților.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro
