A doua ”răpire a Europei”
Teodoru Ghiondea
02.10.2024
Prima răpire a fiicei lui Agenor, Europa, a fost una întemeietoare, nu atât printr-un nou spațiu, cât prin autosacrificiul recuperat în instanța sa superioară de Afrodita. Drumul de la Phoiníkē până în insula Creta, străbătut cu vitalitatea și autoritatea lui Zeus, transformat în taur, a fost o primă etapă: jumătate eliberatoare, jumătate reformatoare a unui alt loc generator de neam; apoi, a urmat, o dată cu salvarea sa, întemeierea nominală, deci esențială, a unui ținut care va primi numele ei:EUROPA. Prin cei doi fii ai săi: Minos și Radamante, Europa a marcat începutul „labirintic”, incert, dificil, ezitant al unei noi civilizații, o nouă mentalitate, izvorâtă din amploarea mitică extremă a unei terra ignota, și „unitatea discontinuității” prin cel de al doilea fiu ca „judecător al lumii umbrelor”. Dar lucrurile nu s-au oprit aici!
Se pare că Europa a fost din nou răpită: sugerându-se tot mai des, pentru noi, europenii, gestul lui Harpocrates – degetul arătător dus în dreptul buzelor ca o invitație la tăcere – europenii au început să se împartă în două categorii: unii care înțeleg prin acest gest apărarea, păstrarea unei taine, ceilalți care înțeleg prin același gest, acceptarea unui compromis; inacceptabilul compromis este acela cu sine, ceea ce creează premisele unui exil, iar acesta are date letale, căci impunându-se sub forma iluzorie a regăsirii unui ”paradis” îndelung premeditat, întru totul fals, generator de alte variante ale aceluiași străin loc al desfătării cu totul distructive, se instituie o zonă în care se repetă interdicția ce se afla pe Coloanele lui Hercule: nec plus ultra – dar de data aceasta având un sens inversat, producând un exil major interior.
Exilul rămâne o formă acută de înstrăinare, de alții și chiar de sine; dintre cele două, exilul interior este, poate, cel care face diferența dintre exasperare și disperare, căci a nu te regăsi într-un topos, în care ființa ta întreagă este sistematic și vinovat împiedicată să își recapete reperele identității irepetabile, acesta, topos-ul,se risipește pierzându-și unitatea originală și originară.
Așadar, într-o primă instanță, a doua răpire a Europei este un exil interior, cu o configurație stranie și străină de pulsația internă a spiritului vital propriu; cel care conduce acest proces de autoînstrăinare, indus prin mijloace cât se poate de perfide și vinovate, dispune de calități extreme, dar ce provin din cealaltă dimensiune a Universului. Nu întotdeauna un „celălalt” este o imagine inversată a propriei persoane, ci mai curând, mai ales în cazul de față, este personificarea malformațiilor iluzoriului funciar – aceasta este și explicația de ce anume acțiunea sa este centrată pe CUVÂNT, inducând, prin două procese complementare: confuzia și ambiguitatea, extrema derută, prin diformitatea unui orizont din care ecoul revine distorsionat și înșelător.
Deși par sinonime, cele două: confuzia și ambiguitatea, nu au aceeași tehnică de deconstrucție conceptuală, noțională și chiar categorială; dacă prima este o identificare eronată a unei entități ideale prin concentrarea unei exiguități noționale care dă posibilitatea unui substituiri nelegitime și creând o altenativă noțională difuză la nivel cognitiv, cea de a doua este distribuirea exiguității noționale la un nivel categorial ce nu permite o identificare noetică precisă. Pe această coordonată a început cea de a doua răpire a Europei, căci „Spiritul negației” – maximum de inteligență – interzisă fiindu-i Înțelepciunea, a fost nevoit să găsească o cale de a realiza cea mai perfidă, periculoasă și în egală măsură dificil sesizabilă de către „pacient”, schimbare de sens, de structură și de finalitate la nivelul Logos-ului.
Istoria Europei poartă semnele timpului și ale devenirii ciclice, în cea mai mare parte, la vedere; aceste „răni” sunt foarte vechi și am fi tentați să începem cu primele semne ale incapacității omului antic de a se afla sau de a se regăsi în orizontul Sophiei; în trei faze succesive: Socrate, Platon, Aristotel, Înțelepciunea se transformă în „iubire de înțelepciune”. Este o primă înstrăinare, detașare, exil într-un altul decât Sinele principial; prima avertizare o formulează Pitagora, precizând că „numai zeii sunt înțelepți”, omul este doar iubitor de înțelepciune.
Peste aproximativ un mileniu și jumătate, Europa este greu încercată printr-o autoînstrăinare față de Dumnezeu, când exclude, din aceeași incapacitate ca o consecință a „vremuririi”, concepția teocentrică și intrând în noua eră a antropocentrismului; omul devine din creatură a lui Dumnezeu, centrul unui univers confuz și difuz, în același timp, generator de disfuncții noetice majore: umanismul; umanismul fără om este echivalent cu arta fără rit. Este o cantitativizare și uniformizare nepermisă, și o urmare a confuziei imense între „universal” și „general” – izvor de nenumărate alte confuzii importante. Nu poate fi decât una din ironiile muzei Clio, faptul că această perioadă este numită Renaștere, o ironie care se va dovedi în mod hotărâtor o dovadă de sarcasm și cinism din partea ei.
După câteva secole, o altă transformare : Reforma. În momentul în care s-a produs Marea Schismă, creștinismul nu suferise diluări și reconfigurări decât superficiale; desigur, diferențele dogmatice dintre Occident și Orientul creștin sunt cunoscute, dar ceea ce a urmat nu a fost numai o diferențiere de „accent” atitudinal și comportamental, ci o ignorare voită a primordialității doctrinei în raport cu dimensiunea morală. Așa cum era de așteptat, lipsa de fundament spiritual esențial, dogmatic, pe primul plan, a generat o formalizare excesivă și o transformare a ritualului în ceremonie; dacă ritul este fundamental dogmatic și divin, în ultimă instanță, ceremonia care l-a înlocuit nu mai este decât o „desfigurare” a raporturilor directe dintre Dumnezeu și om, și nu o „reconfigurare” cum s-a dorit inițial. De altfel, întâlnim același „umanism” fără omul autentic în varianta „religie fără dogmă și ritual”, ceea ce este nu numai nepermis și o excesivă superficialitate, ci o premisă importantă pentru ceea ce va urma patru secole mai târziu: amestecul de teozofie, spiritism și ocultism.
Și ca această criză continuă să fie desăvânșită și la nivel social, urmează la finele celui de al XVIII-lea secol, cea mai monstruoasă subversiune, în numele și sub deviza aceluiași „umanism”: Revoluția de la 1789, matricea și modelul revoluției bolșevice; este drept că aceasta din urmă nu a avut aceeași semnificație profundă și același complex de consecințe, deși, cel puțin aparent, a durat ceva mai mult, dar ea a fost numai urmarea firească a unei subversiuni majore care a avut ca sursă înlocuirea dreptului sacru al omului ca ființă legitimată de Dumnezeu drept „înlocuitor al Lui pe pământ”, cu un sistem juridic artificial în care individul nu mai este decât un „număr de dosar”, o entitate semi-abstractă, care are „drepturi” nerespectate tocmai de cel care ar trebui să i le garanteze în mod real, legitimate și fundamentate nu de îndatoriri ci de obligații astfel formulate și legiferate încât orice manifestare de libertate autentică să genereze dezordine și dezechilibru. Cauza este cât se poate de limpede: suprimarea cenzurii interioare, care funcționa în forma îndatoririlor de natură morală, „morală” care a fost simplificată și trădată tocmai de cei mai îndârjiți apărători ai ei. Amoralitatea s-a transformat, firesc, în imoralitate; această nouă cădere, degenerare, a pregătit un secol întreg de „razne și prisosuri” (Mateiu Cargiale) sub forma unui adevărat „triunghi al dispariției” a ce mai rămăsese, ascuns, discret, salvat cu mari eforturi, din autentica spiritualitate: tozofia-ocultismul-spiritismul.
S-a vorbit mult despre răsturnarea valorilor, despre substituirea axiologică, dar, în realitate, ingeniozitatea unei perfidii atroce și de unică inteligență a „Spiritului negației” a găsit soluții mult mai sigure de provocarea a degenerării în crearea unei incapacități, care a devenit funciară, de a mai repera, identifica cu rigoare și asuma autenticele valori, nu cele etice, morale, ci spiritualitatea în natura și structura sa tradițională. Această soluție a fost cea a descumpănirii, a ezitării, a imposbilității interioare de a mai înțelege că ceea ce se prezintă ca non-valoare, nu este contrariul valorii, ci este un substitut de adevăr la a cărei argumentare sau evidență intuitivă nu ai șanse de acces. La asta a servit constanta grijă de a substitui rigoarea cu exactitatea, principiile cu regulile sau cu prejudecățile, judecata clară cenzurată, în liniile sale cardinale, nu numai de un inteletto sano , ci și, sau poate mai ales, de instanța supremă a comunicării cu Dumnezeu. Așa cum am mai afirmat, absența Cuvântului nu este tăcerea, ci „uitarea”, vălul impenetrabil care se așează peste Adevărul divin și care este îndeobște prezentat ca o „nouă haină a Adevărului”.
Gestul lui Harpocrate pe care suntem acum obligați să îl facem, nu pentru a păstra taina sau pentru a mărturisi „unimea Celui Unic”, ci pentru a admite compromisul exilului interior, din care nu vom mai ieși, căci personalitatea fiecăruia din noi se va pulveriza, se va risipi în zările sumbre ale unui Subconștient care a exclus Supra conștientul pentru un motiv cât se poate de limpede: Flectere si neque superos, Acheronta movebo (Virgiliu, Eneida, VII, 312), și decizeii nu s-au mai înduioșat, iar în locul lor Acheronul, din vecinătatea fiului Europei : Radamante, ne cuprinde încet, încet, printr-o judecată nedreaptă susținută de uitarea de sine.
Așadar, a doua răpire a Europei anulează orice întemeiere și legitimitate, pentru a răspunde prin act, îndemnului christic: „Fă ce ai de făcut!”……. Și „cel care are de făcut” dă dovadă de ingeniozitate, inteligență și „entuziasm”, care nu poate fi înțeles decât prin contrariul său semantic.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
