1989: Invazia SUA în Panama a fost primul pas către „războaiele fără sfârșit”
Teodor Ionescu
11.05.2025
Când trasoarele roșii ale tunurilor unui avion de luptă AC130 au străpuns cerul cald și uscat al nopții de deasupra orașului Panama, la ora 00:41, pe 20 decembrie 1989, puțini au ghicit că aceasta va marca începutul intrării SUA într-un război continuu.
În orele care au urmat, peste 20.000 de soldați americani au efectuat o invazie rapidă și violentă a unui stat suveran pentru a înlătura inconvenientul regim dictatorial al generalului Manuel Antonio Noriega, care i-a pus în încurcătură și i-a chinuit pe factorii de decizie politică americani timp de ani de zile.
Acum aproape uitată, această invazie – lăsată moștenire sub numele banal și chiar cinic de „Operațiunea JUST CAUSE” – a marcat un prim pas crucial către „războaiele veșnice” de astăzi. Eliberați de constrângerile înspăimântătoare, dar disciplinare, ale Războiului Rece, liderii americani nu mai erau controlați de puterile rivale, iar însăși percepția succesului Operațiunii JUST CAUSE avea să le contureze deciziile de acum înainte, comentează o analiză publicată de Responsible Statecraft.
Conceput ca fiica nelegitimă a SUA de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea cu regionalismul și teoriile navale ale amiralului american Alfred Thayer Mahan, Panama și canalul său au exercitat mult timp o influență semnificativă asupra strategiei și politicii interne a SUA. O relatare mai detaliată a relației dintre SUA și Panama depășește scopul acestui eseu, dar ipocrizia și reaua-credință de ambele părți în această saga tragicomică au puține egale, chiar și în analele politicii emisferice a SUA.
Tratatul Canalului Panama din 1977 a fost ratificat în ciuda unei opoziții republicane acerbe și a prevăzut o tranziție de 22 de ani, timp în care va exista o administrație hibridă a Zonei Canalului. Până în 1989, acest lucru a dus la o tablă de șah amețitoare de instalații militare ale SUA și ale Forțelor de Apărare din Panama (PDF), intercalate alături de și amplasate împreună pe istm. SUA și-au rezervat dreptul prin tratat de a interveni militar pentru a proteja canalul.
Acordul, însă, a fost bazat pe presupunerea unor relații bune între semnatari, o propunere dubioasă chiar și sub regimul naționalist, dar pragmatic, panamez al lui Omar Torrijos. Când Manuel Noriega, caricatural duplicitar, a preluat puterea de facto în Panama după moartea lui Torrijos în 1981, el a folosit inițial sprijinul pentru politicile lui Reagan în America Centrală pentru a-și masca legăturile tot mai mari cu cartelurile de droguri. Această aventură stânjenitoare s-a încheiat când rechizitoriul lui Noriega din 1987 pentru acuzații federale de droguri a inaugurat o turnură ostilă în relații.
Noriega a devenit rapid o pagubă politică pentru Reagan și urmașul său, Bush. Candidații anti-Noriega au câștigat decisiv alegerile din mai 1989, doar pentru ca milițiile regimului să răstoarne violent rezultatele. Sancțiunile americane performative au cauzat daune considerabile populației, dar nu au făcut prea mult pentru a-l înlătura pe Noriega, care a respins și două tentative de lovitură de stat în 1988 și 1989.
În timpul celei de-a doua tentative, când Noriega se afla în custodia golpiștilor, forțele americane au sigilat două dintre cele trei rute care duceau la sediul PDF („La Comandancia”) din Panama City, dar nu au reușit să instaleze un al treilea baraj ceea ce a permis forțelor loialiste să înfrângă lovitura de stat, să-l salveze pe Noriega și să provoace o înfrângere umilitoare administrației Bush.
Pe măsură ce tensiunile creșteau vertiginos, pregătirile militare americane s-au accelerat și au evoluat de la o operațiune de „răpire” a forțelor speciale care îl viza personal pe Noriega la un atac masiv menit să distrugă PDF-ul și să dezrădăcineze regimul în întregime.
Când trupele PDF au ucis un pușcaș marin american la un punct de control din Panama City și au reținut și brutalizat o altă familie americană, Bush a acționat. Mii de soldați americani au efectuat un atac nocturn zdrobitor și agresiv, distrugând efectiv PDF-ul până la zori. După ce s-a ascuns timp de câteva zile, Noriega a fost forțat să fugă, căutând refugiu la Nunțiatura Papală. Rezistența a dispărut rapid, iar Noriega a fost extrădat în SUA după câteva zile de negocieri.
Învingătorii refuzați ai alegerilor din mai au preluat frâiele puterii. În săptămânile următoare, majoritatea trupelor americane s-au întors acasă, deși unitățile din Panama s-au luptat cu un val masiv de criminalitate și au eliminat grupurile de susținători ai lui Noriega. Douăzeci și trei de soldați americani au fost uciși. Estimările privind victimele în Panama sunt controversate, SOUTHCOM estimând că 314 soldați PDF au murit, alături de 202 civili, iar surse de stânga citând un număr mai mare de victime civile.
Pentru SUA, JUST CAUSE a fost la vremea respectivă un succes clar. O operațiune militară rapidă, decisivă și cu costuri reduse a pus capăt unei serii umilitoare de eșecuri diplomatice și politice, care au durat ani de zile. Invazia a fost o demonstrație importantă a conceptului, fiind una dintre primele ciocniri care au avut loc după adoptarea Legii Goldwater-Nichols din 1986, care prevedea noi „Comandamente Regionale” unificate.
De asemenea, a marcat un punct de inflexiune tactic: timp de peste 200 de ani, forțele terestre americane au urmat un model distinct „alimentat cu energie solară”, operând ziua și apărând noaptea. În Panama, trupele americane s-au dovedit a fi avioane de luptă nocturnă letale și eficiente. Forța de Voluntari — a cărei performanță în anii 1970 și începutul anilor ’80 fusese cel mult șubredă — părea să ofere în sfârșit capacitățile pe care le prevăzuseră primii săi susținători.
Strategic însă, invazia Panama nu a îmbătrânit la fel de bine. În retrospectivă, se pare că factorii de decizie politică au tras o serie de lecții inițiale suboptime din această întreprindere, lecții care au fost apoi amplificate de mult mai marele Război din Golf din 1991.
În primul rând, liderii americani au fost seduși de numărul mic de victime, popularitatea internă și succesul rapid obținut mai întâi în Panama, iar apoi repetat în FURTUNA DIN DEȘERT. Aceste două operațiuni au permis o recalculare strategică a costurilor și beneficiilor percepute ale acțiunii militare și au sporit atractivitatea relativă a opțiunilor militare. Chiar înainte de atacurile din 11 septembrie, cerințele factorilor de decizie politică de nivel înalt pentru soluții „cinetice” de-a lungul anilor 1990 au dus la o creștere dramatică a activității militare.
În al doilea rând, îndepărtarea rapidă și antiseptică din punct de vedere politic a unui guvern ostil și ușurința cu care SUA au instalat unul nou i-au stimulat pe factorii de decizie politică să adopte cerințe maximaliste, subminând treptat corvoada dezordonată și nesatisfăcătoare din punct de vedere emoțional a diplomației.
În cele din urmă, succesul rapid al invaziei și ușurința cu care aceasta a lichidat o criză politică urâtă și jenantă pentru Statele Unite (Noriega) au încurajat planificarea politicilor care a subestimat sau chiar a eliminat necesitatea de a planifica o implicare politică postconflict dezordonată. Acest lucru nu este surprinzător: succesul militar este curat și popular; Diplomația e grea și epuizantă. Am devalorizat retroactiv existența unei opțiuni politice indigene viabile, legitime și în Panama.
Prin contrast, când SUA a intrat în Afganistan și mai târziu în Irak, succesul militar rapid a fost urmat de un vid politic și apoi de haos și violență.
Cofondatorul Microsoft, Bill Gates, a spus odată că „succesul este un profesor prost. Îi seduce pe oameni să creadă că nu pot pierde”. Acesta a fost cu siguranță cazul și în cazul Operațiunii JUST CAUSE. Când privim în urmă la decenii de conflict perpetuu și analizăm calea care ne-a adus aici, este greu să privim invazia Panama decât ca pe un succes timpuriu care ulterior le-a oferit factorilor de decizie politică o serie de lecții foarte dubioase.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
