Franța: sfârșitul unei mari puteri
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
01.08.2025
Prestigioasa publicație Atlantico a discutat cu Arthur Kenigsberg, Max-Erwan Gastineau și Don Diego de la Vega, despre tot mai vizibilul declin al Franței, cândva o superputere influentă, văzută ca o coloană vertebrală atât a Europei cât și a Uniunii Europene.
Atlantico: Trece Franța printr-o perioadă de declin relativ al influenței sale în Europa? Care este partea de responsabilitate a lui Emmanuel Macron pentru aceasta de când a ajuns la putere în 2017, în urma unei campanii electorale în care a făcut din Europa una dintre prioritățile sale?
Arthur Kenigsberg: Franța trece, fără îndoială, printr-o perioadă profundă de declin al influenței sale în Uniunea Europeană cu toate cele 27 de state membre. Paralizia economică, financiară și politică a Franței îi subminează semnificativ credibilitatea pe continent. Doar puterea sa militară pare să-i mențină credibilitatea și să-i permită să-și mențină influența asupra problemelor strategice din Europa.
Aceasta nu este o problemă personală; este o problemă a modului în care privim influența. Problema nu este la Emmanuel Macron; președintele a stabilit o viziune clară pentru Europa încă din 2017, cu două discursuri importante la Sorbona, dar cum își poate convinge Franțapartenerii?
Nu este doar sarcina președintelui francez să-și convingă omologii europeni, ci și a miniștrilor, ambasadelor, parlamentarilor naționali, parlamentarilor europeni, partidelor politice și grupurilor de reflecție etc. Strategia franceză de influență nu este suficient implementată, într-un moment în care credibilitatea Franței continuă să se deterioreze. Până de curând, termenul de influență era încă prost perceput de o mare parte a administrației sau clasei politice franceze; era echivalat cu manipularea. Dimpotrivă, este vorba despre capacitatea Franței de a-și explica pozițiile și de a-și oferi mijloacele pentru ca partenerii săi europeni să li se alăture. Într-o Europă cu 27, și poate 35 mâine, odată cu intrarea celor șase țări din Balcanii de Vest, a Moldovei și a Ucrainei, Franța nu își mai poate permite să-și neglijeze influența. Este un instrument al suveranității.
Max-Erwann Gastineau: Putem vorbi în mod clar despre un declin al influenței franceze în Europa în acest moment.
Modelul european este un sistem hibrid, pe jumătate democratic, pe jumătate epistocratic (guvernare prin experți), atât interguvernamental (principiul subsidiarității), cât și supranațional, ceea ce explică și certurile dintre suveraniști, susținători ai unei Europe a națiunilor, și federaliști, susținători ai unei extinderi continue a domeniului de competență al nivelului european, așa cum este cazul în prezent în domeniul apărării.
Modelul european se bazează, așadar, atât pe competențe transferate la nivel supranațional, cât și pe o logică interstatală, cu relații de putere între state care vizează influențarea deciziilor luate în numele nostru comun – decizii care sunt, prin urmare, etichetate „europene”, dar care rămân, de fapt, produsul acestor relații.
Multă vreme, această relație de putere a fost favorabilă Franței. Politica „scaunului gol” practicată de generalul de Gaulle pentru a își forța partenerii europeni a ilustrat acest lucru. Dar acest lucru a fost posibil doar pentru că Franța a fost puternică (..).
Însă, în ultimii douăzeci de ani, a fost clar că influența Franței a scăzut. Acest lucru poate fi explicat prin declinul său industrial și economic, în contrast cu influența crescândă a Germaniei.
La începutul anilor 2000, Franța era încă considerată a deține puterea politică și geopolitică, în timp ce Germania deținea puterea economică. Să luăm în considerare anul 2003, când Franța, puternică în statutul său de putere internațională recunoscută, a format o alianță cu Germania pentru a condamna invazia americană a Irakului. Dar de atunci, primatul german a fost afirmat, în special în problema energetică, unde Franța a dat adesea înapoi în numele consolidării unei relații franco-germane care, de fapt, începea să dispară. Conștient de această realitate, Emmanuel Macron propune acum să vorbim despre un „reflex franco-german”. Dar tocmai acest „reflex” ne-a jucat feste.
În acest sens, termenul de „vasalizare” nu este complet nepotrivit. Trebuie clarificat faptul că acesta nu a fost obiectivul inițial, desigur. Nu există o trădare a elitelor franceze, ci confuzie, iluzie, cea denunțată de De Gaulle în Memoriile sale: „iluziile școlii supranaționale”.
Zbigniew Brzeziński a avut și el o propoziție deosebit de pertinentă în acest sens în Le Grand Échiquier, explicând că Franța credea, prin proiectul european, în reîncarnarea sa. Francezii, subliniază el, sunt convinși că, cu ajutorul Europei, vor redeveni puterea care nu mai pot fi singuri.
Ideea era, așadar, să se bazeze pe puterea industrială germană pentru a construi o Europă politică în care Franța să devină pilonul major, dacă nu chiar unul dintre cei doi piloni majori, datorită atuurilor sale strategice (în special locul său în Consiliul de Securitate al ONU). Marea majoritate a elitelor franceze credeau sincer că un salt federal articulat în jurul parteneriatului franco-german ar face Franța mai puternică în lumea globalizată. Acest proiect a culminat cu discursul lui Emmanuel Macron de la Sorbona, expresia paroxistică a acestei convingeri de care acum trebuie urgent să ne detașăm. (…).
Dificultățile Franței în a-și convinge partenerii europeni sunt rezultatul eșecului personal al lui Emmanuel Macron sau, mai degrabă, sunt probleme mai structurale?
Max-Erwann Gastineau: Aceasta este o întrebare interesantă. Emmanuel Macron încă mai crede că, legându-se de Germania, o putem alinia la agenda noastră strategică. El este produsul unui consens al elitei, conform căruia Europa rămâne o pârghie vitală pentru restabilirea puterii geopolitice a Franței.
Acest lucru este demonstrat de dorința sa, împărtășită de Berlin, de a pune capăt puterii de veto a statelor membre ale UE în chestiuni de politică externă, cu scopul de a permite Europei să „vorbească cu o singură voce” (…). Emmanuel Macron crede sincer că aderarea la Germania în proiecte industriale strategice precum SCAF (avionul de luptă franco-german) va permite Berlinului să scape de atlantismul confortabil care îi servește mai mult ca niciodată drept busolă. Fără a vedea că într-adevăr Franța riscă, prin acest mijloc, să se lege de etosul atlantist german, care nu a intenționat niciodată să construiască o Europă independentă de Statele Unite.
Și această dezbatere nu este nouă: Tratatul de la Élysée din 1963 făcuse deja ca Bundestag să includă o referire la Alianța Atlantică, împotriva dorințelor generalului de Gaulle. Nevoia urgentă pentru Franța este de a adopta o abordare mai flexibilă, mai realistă a relațiilor de putere intra-europene, în urma singurului succes recent pe care îl poate revendica în mod legitim: acela de a fi asigurat reclasificarea energiei nucleare în tranziția energetică europeană (Green Deal) prin aliarea, împotriva sfatului german, cu țările din Europa Centrală și de Est, dornice să promoveze un mix energetic bazat pe energii predominant controlabile. Acum este necesară sistematizarea acestei abordări, mai puțin axate pe cuplul franco-german, care nu mai există.
Mai mult, dificultatea Franței de a-și convinge partenerii europeni poate fi explicată și prin cauze ciclice specifice, unele dintre ele mai mult decât evidente. Slăbirea lui Emmanuel Macron pe scena internă îi reduce influența la Bruxelles. Omologii săi europeni sunt foarte conștienți de statutul său precar (președinte pentru încă doi ani, fără majoritate parlamentară) și de bilanțul său național slab.
Există însă și tendințe semnificative. Franța este în urmă pe toate fronturile: economic, educațional, social… Nu mai prezintă imaginea unui model de invidiat, ale cărui idei ar putea inspira, ci a unei țări prinse într-o criză multisectorială din care nu mai iese, indiferent de guvern. Chiar și cu idei interesante precum conceptul de autonomie strategică, Franța nu va putea să-și convingă partenerii dacă nu începe prin a se demonstra capabilă să-și refacă propria economie. S-ar putea face și o paralelă cu modelul european. Dacă Europa dorește să întruchipeze un model democratic și liberal de invidiat în lume, confruntată cu ascensiunea regimurilor autoritare, a căror ascensiune a fost incontestabilă în ultimii treizeci de ani, trebuie să demonstreze că modelul său funcționează, produce rezultate și îmbunătățește soarta populațiilor sale și a vectorilor de putere și independență pe care industria și apărarea i-au format întotdeauna.
De asemenea, merită poate să remarcăm recentul tweet al lui François Bayrou, care a numit acordul SUA-UE o „zi neagră” pentru „alianța popoarelor libere” care este Europa. Această postare ilustrează clar ambiguitățile proiectului european.
Articolul 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că obiectivul este de a realiza „o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei” – inducând astfel ideea unui proces inalterabil și de standardizare. În schimb, articolul 4 pare să încetinească acest proces, să impună obstacole, afirmând că Uniunea Europeană respectă identitățile naționale și prerogativele statelor, în special în materie de securitate. Acest dublu standard pătrunde în întregul proiect european. Comisia Europeană se bazează pe articolul 1 pentru a legitima un rol tot mai mare, în detrimentul unei abordări mai interguvernamentale, la care se referă articolul 4. François Bayrou este foarte conștient de acest lucru. El a susținut toate etapele care au făcut posibilă influența crescândă a Comisiei Europene și subjugarea Franței într-un întreg opac, unde responsabilitatea politică se evaporă, deoarece pare să se eschiveze de la consecințele alegerilor sale istorice.
Oare Franței îi lipsește uneori subtilitatea de a-și convinge partenerii europeni? În cadrul instituțiilor europene, știe cum să navigheze în situație și să plaseze oamenii care i-ar permite să-și sporească influența și să influențeze principalele direcții strategice ale continentului?
Arthur Kenigsberg: Franței îi lipsește strategia și continuitatea pe termen mediu și lung, precum și conștiința de sine. Uită, uneori foarte repede, percepțiile pe care partenerii săi europeni le au despre ea. Cel mai bun exemplu este cel al autonomiei strategice europene. COVID, invazia la scară largă a Ucrainei în 2022 și revenirea brutală a lui Donald Trump la Casa Albă ar fi trebuit să fie însoțite, pentru Franța, cu o conștientizare generală în rândul europenilor a necesității dobândirii autonomiei strategice. Era aproape natural; faptele și evenimentele i-au dat dreptate…
Franța nu și-a dat seama suficient că ideea de autonomie strategică rima mai presus de toate cu o slăbire a legăturii transatlantice, pe care o mare parte a europenilor o resping, și cu o apropiere de Federația Rusă (…). Din 24 februarie 2022, această poziție s-a schimbat evident semnificativ, dar această idee este marcată cu fierul înroșit.
Prin urmare, este nevoie de o strategie de influență reală pentru a-i convinge pe partenerii noștri, iar termenul limită nu poate fi de câteva luni. Gândirea și implementarea unei strategii de influență durează ani de zile. Comparați-vă cu Germania, de exemplu, aveți un instrument de influență similar fundațiilor politice germane? Nu. Ne finanțăm think tank-urile așa cum Germania își finanțează fundațiile și think tank-urile? Nu. Fundațiile politice germane au birouri sau activități în toate capitalele europene (…). Este un model de influență de copiat.
Lipsa noastră de influență nu este legată de indivizi sau de numiri în funcții strategice. Franța are funcționari și consilieri de nivel foarte înalt în administrațiile europene, în cadrul Comisiei și la președintele Comisiei. Cu toate acestea, politica europeană nu se decide doar la Bruxelles sau Paris. Se face și la Berlin, Roma, Varșovia, Helsinki, Amsterdam, Madrid, Copenhaga, București și în toate capitalele europene. Am ajuns acolo?
Max-Erwann Gastineau: Este adevărat că Franța se confruntă cu dificultăți la acest nivel. În anii 2010, dreapta tradițională franceză (UMP/LR) a decăzut în fața ascensiunii RN. Anterior, aceasta domina în cadrul PPE (centru-dreapta), principalul grup din Parlamentul European, care găzduiește CDU (dreapta germană).
Astăzi, reprezentanții aleși ai acestei drepte, întruchipați istoric de Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy, sunt prea puțini la număr pentru a avea vreo influență. La aceasta se adaugă o diviziune internă: eurodeputații francezi se luptă să depășească diviziunile lor interne pentru a promova probleme comune. Apar mărturii care arată cum europarlamentarii germani, pe de altă parte, știu să se organizeze pentru a face o cauză comună, mai ales când vine vorba de apărarea industriei germane. Statul german acționează și el cu tact (…). De la reunificarea sa, Germania a adoptat o perspectivă națională. Aspiră să-și recâștige întreaga putere și vede Europa ca un mijloc de a-și maximiza interesele naționale.
Astfel, își plasează funcționarii publici în pozițiile potrivite în cadrul birocrației de la Bruxelles și controlează în mare măsură biroul președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Acordul SUA-UE, semnat duminica trecută, este o reamintire, în acest sens, a puterii Germaniei, care a reușit să protejeze interesele industriașilor săi, care aveau cel mai mult de pierdut, având în vedere că piața americană reprezintă o piață strategică pentru exporturile lor.
Este Franța bine reprezentată în Parlamentul European? Europarlamentarii pe care îi trimite lucrează pentru sau împotriva ei?
Arthur Kenigsberg: Franța are 81 de europarlamentari, cu niveluri de competență extrem de variate, o stăpânire extrem de variată a problemelor europene și standarde de muncă extrem de variate. Sentimentul în rândul multor țări europene, care ar trebui totuși să fie calificate, este că partidele politice franceze își trimit membrii cu cel mai mic rang în Parlamentul European.
Dacă francezii ar observa mai atent nivelul europarlamentarilor lor în timpul dezbaterilor de la Strasbourg sau Bruxelles, ar fi scandalizați. Dacă ar auzi opiniile și pozițiile partenerilor noștri cu privire la nivelul general al europarlamentarilor noștri, mândria lor ar fi profund afectată. Din 81 de europarlamentari, doar câțiva îndeplinesc cu adevărat standardele așteptate. Aceasta este responsabilitatea exclusivă a partidelor politice franceze.
Un alt aspect: este, de asemenea, dăunător, din punct de vedere al influenței, faptul că doar opt europarlamentari francezi (LR) sunt înregistrați în grupul Partidului Popular European, cel mai mare grup din Parlamentul European, în timp ce Germania are 34 (CDU/CSU). În loc să încerce să creeze un nou partid politic european, strategia lui Emmanuel Macron și a consilierilor săi ar fi putut fi o apropiere semnificativă de PPE… Prezența noastră în Parlamentul European este mult prea fragmentată.
Acordul la care s-a ajuns între Ursula von der Leyen și Statele Unite a fost primit foarte rece în Franța. Este acesta un pas înapoi pentru Franța, care părea să-și fi convins partenerii europeni de meritele autonomiei strategice, având în vedere retragerea americană și conflictele militare?
Arthur Kenigsberg: Da, la Paris, Franța era convinsă că a reușit să-și convingă partenerii europeni de meritele autonomiei strategice europene. Repet: la Paris.
De la revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, mulți lideri politici europeni sunt într-adevăr convinși că este necesar ca Europa să-și construiască suveranitatea strategică; folosesc în mod deliberat termenul de suveranitate în loc de autonomie. Când ascultăm și discutăm cu un număr mare de factori de decizie sau analiști europeni, termenul de autonomie este mult mai tulburător decât termenul de suveranitate. Încă o dată, această noțiune de autonomie rimează cu o ruptură a legăturii transatlantice și a protecției americane; nu este atractivă pentru un număr mare de țări europene; este chiar un lucru dezagreabil. Franța nu s-a pus încă la nivelul de a „concura” cu prezența și protecția americană, în special pe flancul estic al Europei. Având în vedere că Statele Unite se vor detașa probabil (în ceea ce privește numărul de trupe prezente) în toamnă, un răspuns francez ar putea fi creșterea semnificativă a prezenței sale militare în țări precum Polonia. Aceasta ar constitui, de asemenea, o politică de influență și ar consolida credibilitatea noastră în problemele de suveranitate strategică europeană. Ar demonstra că există o anumită alternativă la dependența excesivă de Statele Unite, așa cum facem în Estonia și România.
Această dependență este profund inseparabilă de acordul dintre Uniunea Europeană și Statele Unite încheiat în Scoția; nu putem separa aspectele strategice și de securitate de negocierile comerciale. O majoritate covârșitoare a europenilor nu a vrut și nu a putut să-și asume riscul de a rupe relația transatlantică în acest context de pericole crescânde în Europa. Concesiile făcute lui Trump sunt percepute ca „răul mai mic”. De asemenea, este esențial să recunoaștem și să observăm că președintele francez, la fel ca în cazul chestiunii sprijinului continuu pentru Ucraina, a fost vigilent în menținerea unui anumit grad de unitate europeană și în a nu slăbi legătura transatlantică. În așteptarea detaliilor acordului, se pare chiar că multe interese economice franceze au fost păstrate, ceea ce nu era de la sine înțeles. Chiar dacă acest acord este nedrept, suntem în realitate extrem de departe de supunere sau servilism față de Statele Unite, așa cum au scris unii miniștri care nu au fost implicați direct în aceste negocieri. Europa trebuie acum să-și revigoreze competitivitatea economică și să investească considerabil în baza sa industrială și tehnologică; Depinde de Franța să se redreseze și să fie suficient de influentă pentru a-și convinge partenerii de acest lucru…
În ce măsură ar trebui să credem că declinul influenței Franței în Europa se explică și prin declinul economic al țării? Ce putem spune, în acest sens, despre evoluția dintre perioada pre-Macron și astăzi?
Don Diego de la Vega: Singura apărare reală a celor două mandate ale lui Macron, care este rezonabilă din perspectivă istorică și economică, este că declinul a început cu mult înaintea lui și va continua probabil și după el.(…)
Acesta este, de altfel, un argument pe care macroniștilor le place deja să-l folosească: ei subliniază adesea starea în care au găsit țara. Implicația: urmele declinului francez erau deja bine trasate. Acest lucru nu este complet fals, este adevărat, și nu aș merge atât de departe încât să vorbesc despre o accelerare brutală a declinului sub Emmanuel Macron. Creșterea economică franceză este mai slabă decât cea a vecinilor noștri, în timp ce deteriorarea finanțelor publice este mai pronunțată. Același lucru este valabil și pentru realitatea instituțională, sau chiar pentru realitatea securității, de altfel. În general, putem vorbi despre o risipă profundă în ultimii zece ani; pentru că nu trebuie să uităm că președintele era deja la putere înainte de a ajunge la Palatul Élysée. (…).
Bineînțeles, amploarea precisă a acestui declin este dificil de cuantificat. Nu vorbim despre un colaps precum cel al Argentinei din anii 1930-1970, ci mai degrabă despre o pierdere a influenței psihologice, politice și geopolitice, clar vizibilă în timpul recentelor pseudo-negocieri comerciale sau chiar la summitul NATO.
Și pe plan intern, există o stare de rău profundă. Trebuie recunoscut că toate acestea nu sunt singurul rezultat al acțiunilor lui Emmanuel Macron, dar trebuie recunoscut faptul că a făcut multe promisiuni. S-au cheltuit mulți bani încercând să mascheze slăbiciunile Franței sau să se îmbunătățească imaginea internațională. Totuși, acest lucru nu s-a tradus într-un sistem universitar, spitalicesc sau de servicii publice mai bun. Banii s-au evaporat, fără niciun efect tangibil. Vorbim aici despre subperformanță, nu doar despre declin: în domeniul ocupării forței de muncă, al imobiliarelor și al finanțelor.
A fi o companie listată la Paris astăzi este un handicap. Dacă Total ar fi listată la New York, ar valora mai mult. La aceasta se adaugă decadența politică: o pierdere a calității dezbaterii publice, campanii prezidențiale insipide, respingerea referendumului, clientelismul și concentrarea puterii în jurul unui cerc oligarhic restrâns care a monopolizat mass-media și resursele publice. Acest climat este greu de măsurat, dar este real.
Sentimentul dominant este, așadar, unul de deposedare: a țării, a destinului național, a suveranității, a identității, a controlului asupra realității. Ne-am pierdut influența în Africa, o parte din puterea noastră nucleară, industriile noastre strategice. Acest sentiment exista deja înainte, dar acum a ajuns în stadiul său terminal. Macron a fost ales în 2017 pentru a întruchipa opusul, pentru a recâștiga controlul… Totuși, astăzi suntem și mai deposedați decât înainte.
Care sunt principalii factori ai acestui declin, în opinia dumneavoastră?
Don Diego de la Vega: Unul dintre principalii factori care explică declinul Franței nu este altul decât lipsa de suveranitate monetară a țării. Mai ales că managementul monetar a fost încredințat unei bănci centrale proaste, cu o țintă de inflație proastă, metode proaste, comunicare deficitară și oameni nepotriviți! În acest scenariu, pare clar că, douăzeci de ani mai târziu, apar probleme.
Trebuie să subliniem și problema de credibilitate strategică de care suferă Emmanuel Macron. Aș înțelege că este dur cu Rusia… dacă ar fi la fel de ferm cu Algeria. Dar când te închini în fața lui Tebboune, cum poți fi credibil într-un plan de reînarmare împotriva unei puteri precum Rusia? (…). A dat impresia că se înclină în fața morilor de vânt, cedând în același timp acolo unde ar fi trebuit să se agațe.
O altă problemă: prea multe priorități conflictuale. Din 2017, am avut, unul după altul, Acordul de la Paris și decarbonizarea, „start-up nation”, consolidarea statului social, renașterea spitalelor, reînarmarea… Prea multe priorități ucid strategia.
În cele din urmă, trebuie să menționăm, fără îndoială, atmosfera de sfârșit de domnie care a lovit mandatul lui Emmanuel Macron de foarte devreme. Cu François Mitterrand, aceasta a apărut abia în ultimii trei ani. Cu actualul nostru președinte, a început aproape de la început. Pentru cei care au crezut în el în 2017, este o risipă imensă.
Alții, precum Valéry Giscard d’Estaing, au făcut și ei numeroase greșeli, dar întrebarea este pusă în termeni diferiți, deoarece au fost străluciți și au lăsat țara în picioare. (…) Nu poți irosi atât de mulți bani publici fără să existe mai mult decât incompetență. În opinia mea, a existat lipsă de onestitate, mușamalizată de Élysée.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
