Când Trump spune adevărul fără să vrea: Europa în fața propriei capitulări politice
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
16.12.2025
Afirmând că Europa s-a slăbit prin renunțarea la controlul frontierelor sale și al imigrației, Donald Trump nu a demonstrat subtilitate diplomatică. A făcut mai rău – sau mai bine, depinde de perspectiva fiecăruia- dar a pus în termeni duri o realitate pe care liderii europeni refuză cu încăpățânare să o confrunte. Faptul că aceste remarci au venit de la Trump, în cele din urmă, nu contează prea mult. Ar fi putut fi făcute de orice observator extern perspicace.
Duritatea lor provine mai puțin din autorul lor decât din ceea ce dezvăluie: o Europă care nu se mai vede ca o putere și o Franță care ezită acum să-și îmbrățișeze propria identitate, atrage atenția Alexandre Mancino într-un articol pentru Boulevard Voltaire.
Imigrația este un simptom al abdicării. Timp de două decenii, Uniunea Europeană a făcut din imigrație o problemă pe care o administrează, dar pe care nu o mai controlează. A transformat-o într-un obiect de reglementări, dispute și declarații morale – niciodată o chestiune strategică de suveranitate.
Rezultatul este bine cunoscut: frontiere externe poroase, incapacitatea de a distinge clar între primirea umanitară și politica de migrație, o diluare a responsabilităților între statele membre și o deposedare progresivă a popoarelor de orice control asupra destinului lor demografic și cultural.
Nu imigrația ca atare este cea care slăbește Europa, atrage atenția articolul citat. Vinovată este absența unei decizii politice clare. O națiune puternică poate primi. O civilizație sigură pe sine se poate integra. Dar o entitate politică care nu mai știe cine intră, de ce și conform căror reguli abdică de la funcția sa principală: protejarea unui cadru comun.
Trump, cu retorica sa excesivă, indică un adevăr pe care elitele europene nu mai îndrăznesc să-l articuleze fără a tremura: o frontieră care nu este aplicată este semnul unei puteri care nu se mai respectă pe sine.
Când Trump evocă o Franță care a fost odată mare, dar nu mai este așa, reacția obișnuită este de a denunța aroganța americană. Însă esența problemei se află în altă parte: de ce rezonează atât de profund această afirmație? Pentru că atinge un punct sensibil.
Franța nu a încetat să fie o mare națiune din lipsă de resurse. A devenit așa din lipsă de voință politică. Se îndoiește de legitimitatea sa de a transmite, de a cere, de a afirma un cadru comun. A înlocuit autoritatea cu vinovăția, suveranitatea cu procedura, viziunea cu managementul.
Totuși, măreția politică nu constă în a domina, ci în asumarea responsabilității. Asumarea responsabilității pentru o istorie, un model, o continuitate. A recunoaște că integrarea implică responsabilități. A recunoaște că statul trebuie să se reformeze pentru a supraviețui. A recunoaște că națiunea nu este o abstracțiune administrativă, ci o comunitate politică vie.
A reda măreție politicii nu înseamnă a promite o întoarcere mitologizată la o epocă de aur. Este restaurarea unei busole. Este amintirea faptului că a guverna nu înseamnă a comenta realitatea, ci a o modela. Că Europa va fi respectată doar dacă se respectă pe sine. Și că Franța își va recâștiga statutul doar încetând să-și ceară scuze pentru existență.
Remarcile lui Trump au cel puțin un merit: ne obligă să abandonăm ipocrizia, mai spune Mancino. Pentru a pune întrebarea centrală pe care am evitat-o mult prea mult timp: vrem în continuare să fim națiuni capabile să ia decizii sau acceptăm să devenim spații administrate, deschise tuturor vânturilor, dar fără a fi responsabile pentru nimic?
Măreția nu este niciodată dată. Se câștigă. Și începe întotdeauna cu un act de clarviziune, prin stabilirea diagnosticului corect.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
