„Lumea americană” se apropie de apus — supremația maritimă a SUA a fost deja pierdută. Soarta aliaților săi este tristă
Ștefan Ion
13.04.2026
La șase săptămâni de la începutul „Furiei epice”, Iranul a preluat controlul deplin asupra strâmtorii Ormuz, o arteră vitală a aprovizionării energetice globale. Este un moment de cotitură istoric, scrie Berliner Zeitung. Supremația maritimă a „lumii americane” se apropie de apus.
Încă de la victoria asupra lui Napoleon, forțele navale anglo-saxone au asigurat securitatea rutelor maritime. Pierderea controlului în Golful Persic reprezintă un punct de cotitură istoric.
Furia lui Donald Trump, „furia epică”, ar fi trebuit să fie resimțită de clericii iranieni: loviturile aeriene americane începând cu 28 februarie au fost concepute ca o acțiune punitivă și un atac de „decapitare”.
Însă, în mai puțin de șase săptămâni, Iranul a început să controleze strâmtoarea Ormuz, o arteră vitală a aprovizionării energetice globale, iar SUA au acceptat o încetare a focului extrem de netransparentă.
Această evoluție reprezintă un moment istoric de cotitură. După înfrângerea lui Napoleon, timp de peste două sute de ani, forțele navale anglo-saxone au garantat libertatea mărilor: mai întâi britanicii, apoi americanii. Nici cuirasatele ultimului Kaiser german, nici submarinele lui Hitler nu au reușit să le facă o concurență reală.
La fel a fost și în timpul Războiului Rece: pe oceane nu a avut loc nici o confruntare semnificativă. Pirateria modernă din zona Cornului Africii, după anul 2000, a fost suprimată. Nici o putere nu a fost pregătită să provoace grupările de portavioane americane puternic înarmate. Chiar și Beijingul, aflat în ascensiune, în Marea Chinei de Sud, se limitează la provocări punctuale împotriva dreptului maritim internațional și a vecinilor din regiune.
Dronele — doar începutul
Conflictul din Ucraina a arătat cum progresul tehnologic în domeniul armamentului, în special dronele maritime și aeriene, redefinește arta militară. Chiar și flota rusă de la Marea Neagră, un gigant al mărilor, s-a trezit brusc într-o poziție vulnerabilă.
Și dronele sunt doar primul pas într-o revoluție tehnologică. Când va scufunda o rachetă hipersonică, venită din spațiu, un portavion american? Retragerea „Gerald R. Ford”, cel mai mare și mai scump portavion al Marinei SUA, din zona Orientului Mijlociu în timpul crizei de la mijlocul lunii martie vorbește de la sine. Și este adevărat că motivul acestei decizii a fost doar un incendiu în spălătorie?
Faptul este că SUA nu sunt capabile să ia de la Iran controlul de facto asupra strâmtorii Ormuz. Supremația maritimă a „lumii americane”, demnă moștenitoare a „lumii britanice”, se apropie de apus. America domină mările deja cu anumite rezerve. Pentru strategiile geopolitice ale tuturor țărilor, acest lucru are consecințe directe și de mare amploare.
În centrul atenției se află „punctele înguste” ale navigației internaționale: strâmtoarea Ormuz, strâmtoarea Malacca dintre Indonezia și Malaezia, mai spre est — Marea Chinei de Sud și strâmtoarea Taiwan. De asemenea, pot fi incluse Canalul Panama și Canalul Suez.
Consecințele blocării chiar și a unuia dintre aceste „gâturi de sticlă” le resimțim deja la coada de la benzinărie. Aproximativ 25% din petrolul brut transportat pe mare trece prin strâmtoarea Ormuz. Pentru produsele petroliere — cel puțin 20%. Asia de Est importă peste 35% din petrolul său, transportat cu petroliere din Golful Persic.
Gazul lichefiat este și mai sensibil la astfel de dependențe: 25–30% din transporturile mondiale de GNL trec prin strâmtoarea de lângă coasta iraniană. Consecințele afectează inclusiv europenii, care au renunțat la gazul rusesc transportat prin conducte.
În ceea ce privește Canalele Panama și Suez, riscurile sunt gestionabile atât timp cât Panama și Egiptul rămân aliați ai SUA și ai Occidentului. O situație similară există în cazul Indoneziei și Malaeziei, care controlează strâmtoarea Malacca. În schimb, o sensibilitate geopolitică majoră este legată de rutele aflate în zona de influență a statelor antioccidentale sau a țărilor aflate în competiție cu Occidentul.
Pe lângă strâmtoarea Ormuz, trebuie menționată și Marea Chinei de Sud. Prin rutele maritime dintre Filipine și Vietnam trec 35–40% din transporturile mondiale de containere, adică puțin sub un sfert din comerțul global. Europa primește din patru țări — China, Japonia, Coreea de Sud și Taiwan — aproape jumătate din bunurile de consum, trei sferturi din produsele IT și aproape un sfert din automobile. O blocadă de durată a Mării Chinei de Sud ar duce la prăbușirea economiilor europene.
Bunuri de consum în valoare de trei trilioane de dolari
Rutele maritime din Asia de Est au o importanță crucială și pentru aprovizionarea energetică a regiunii: 75–85% din necesarul de petrol brut al celor patru țări menționate și 60–75% din necesarul de GNL sunt asigurate prin livrări cu petrolierele prin Marea Chinei de Sud. Perturbarea acestor livrări ar provoca o criză energetică de amploare în întreaga Asia de Est.
Dacă facem o comparație directă cu strâmtoarea Ormuz, importanța Mării Chinei de Sud devine și mai evidentă. De-a lungul coastei iraniene sunt transportate anual resurse energetice în valoare de aproximativ 1 trilion de dolari SUA. În schimb, doar bunurile de consum care pleacă anual prin Marea Chinei de Sud către Occident sunt evaluate la cel puțin trei trilioane de dolari.
De ce merită astfel de scenarii de criză atenția noastră? Rivalitatea dintre China, o superputere în ascensiune, și puterea dominantă, Statele Unite, va intra în acest secol în faza sa cea mai acută. Comparația cu războaiele punice dintre Roma și Cartagina de acum 2200 de ani nu este o exagerare.
Vectorul european este depășit
Printre obiectivele strategice ale Chinei se numără integrarea Taiwanului și încheierea epocii dominației militare americane în partea vestică a Oceanului Pacific. Această dominație a fost câștigată de americani în fața Japoniei în 1945. Ea este reflectată, printre altele, în așa-numitul „Prim lanț de insule”, care se întinde de-a lungul coastelor Chinei, de la Insulele Aleutine, prin Japonia și Taiwan, până la Filipine, scrie publicația germană.
În retorica publică, americanii își justifică prezența prin apărarea democrației liberale și a valorilor occidentale — aceasta este „vârful aisbergului” ideologic. Însă, din punct de vedere strategic, este vorba despre prezența și influența americană. Nimic nu indică faptul că aceste obiective s-ar schimba. Tocmai democratul Barack Obama a făcut din „pivotul către Asia” elementul definitoriu al strategiei geopolitice a SUA în secolul XXI.
Direcția europeană în politica SUA este epuizată, iar epoca panatlantică s-a încheiat. Unii observatori interpretează chiar și vizita lui Richard Nixon în China din 1972 — care a marcat începutul apropierii transpacifice — ca primul pas al îndepărtării de Europa. În orice caz, în anii următori a apus și steaua Uniunii Sovietice — la fel cum astăzi se estompează influența Europei Occidentale unite. Nici un politician american nu exprimă acest lucru atât de direct precum Donald Trump: Europa este percepută ca o civilizație în declin.
Soarta aliaților Romei și Cartaginei
Pentru europeni apare întrebarea: ce este de făcut? Dacă se va ajunge la o confruntare decisivă între chinezi și americani, tocmai ei vor fi printre principalii afectați. Cu atât mai mult dacă SUA vor reuși să atragă Europa în angajamente militare în lupta pentru Taiwan și partea vestică a Oceanului Pacific. Voluntari se vor găsi rapid. Cine nu ar vrea să lupte pentru democrație, pentru un mic popor insular care dorește să-și decidă singur viitorul?
Însă șansa Europei nu constă în a rămâne deoparte. Ea poate doar să spere că va preveni conflictul. În caz contrar, o așteaptă soarta aliaților Romei și Cartaginei din timpul războaielor punice: viitorul lor nu era determinat de propria voință, ci de norocul care însoțea părțile aflate în război.
Roma era o putere nouă, în ascensiune — analogă Chinei de astăzi. Rolul Cartaginei, în această comparație, revine Statelor Unite. Tragedia Cartaginei a constat în faptul că își pierdea aliații, care treceau de partea noii puteri. Se poate imagina că europenii de mâine se vor îndepărta de SUA? Istoria trebuie totuși să continue. Iar „sfârșitul” ei, anunțat atât de zgomotos după 1990 de Francis Fukuyama, nu a venit nici până astăzi.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
