Marius Văcărelu, cadru didactic SNSPA: Despre analfabetismul din politică și nu numai
Marius Văcărelu, cadru didactic SNSPA
15.05.2024
În contextul abundenţei de informaţie de astăzi, apare o problemă: pentru ca un om să performeze astăzi, el este nevoit nu doar să studieze şi să se informeze, ci şi să reziste cu succes valului de informaţii disponibile, păstrându-şi mintea limpede.
În acelaşi timp, este evident că a conduce astăzi o societate (stat sau colectivitate locală) presupune din nou abundenţa de informaţii, ceea ce iarăşi reclamă o minte limpede şi un nivel ridicat de educaţie, mai întâi pentru a înţelege ce se întâmplă, iar mai apoi pentru a gestiona la un nivel ridicat situaţiile curente.
În lipsa acestui nivel ridicat de educaţie, conducătorii fac greşeli, care se repercutează grav la adresa funcţionării eficace a instituţiilor publice şi private, colectivităţilor locale şi statului, ceea ce duce la pierderi greu de recuperat – sau chiar imposibil de acoperit.
Or, în lipsa responsabilităţii sociale – sau când aceasta este scăzută – conducătorii nu ajung să fie traşi la răspundere pentru faptele lor decât prin intermediul normelor de drept penal, care sancţionează încălcările grave ale legii.
Totuşi, legalitatea – aspect fundamental al vieţii sociale – nu este suficientă pentru asigurarea prosperităţii unei ţări.
Prima caracteristică apără societatea de excese, în realitate, deoarece deasupra liniei legalităţii se realizează majoritatea actelor şi faptelor juridice.
Dar faptul că un act administrativ corespunde criteriilor legale nu înseamnă apriori că el este şi oportun, că este cel mai potrivit raportat la situaţiile de drept sau de fapt, precum şi faptul că o altă persoană ce ar exercita funcţia în cauză, în baza unei pregătiri academice mai bune, nu ar putea să-şi îndeplinească mandatul mai bine, eliminând mai rapid anumite probleme ce apar întotdeauna când este mai scăzuta calitatea conducerii.
Concret, problematica recrutării este fundamentală în secolul XXI, când dimensiunea situaţiilor cu potenţial de risc este din ce în ce mai mare. Astfel, din această direcţie, vom regăsi două întrebări care trebuie să îşi găsească răspuns:
– Care este nivelul minim de studii şi cunoştinţe necesare pentru exercitarea unei funcţii de demnitate publică, deoarece lipsa acestora atrage carenţe în exercitarea mandatului, cu multe ale consecinţe?
– Mandatul reprezentativ ar trebui introdus, ca o formă mai largă de control a demnitarilor, pe care să o poată exercita cetăţenii?
Referitor la prima întrebare, trebuie să observăm existenţa unei tendinţe specifice unei societăţi fără morală sau cu un nivel foarte scăzut al acesteia.
Astfel, pentru funcţionarii publici sunt prevăzute mai multe cerinţe, sub raportul studiilor pe care trebuie să le fi absolvit în vederea ocupării funcţiei publice, ceea ce naşte prezumţia relativă a calităţii activităţii acestora (şi a moralităţii, deoarece instrucţia publică nu are ca interes crearea de persoane imorale sau amorale).
Aceste condiţii sunt absente pentru cei care doresc să candideze pentru o funcţie de demnitate publică, condiţiile generale stabilite pentru a avea drept de vot fiind aproape identice cu cele care stabilesc cine poate îndeplini o demnitate publică.
Apare totuşi întrebarea: dacă există o discrepanţă între nivelul de pregătire al demnitarului şi cel al funcţionarilor publici (de regulă, în defavoarea primului), ce va înţelege cel mai puţin pregătit, deoarece exercitarea funcţiei nu presupune doar „management”, ci şi asumarea răspunderii pentru actele juridice emise.
Lipsa de cunoştinţe de limbi străine, carenţele de exprimare verbală şi în scris fac ca demnitarii – mai ales la nivelul administraţiei rurale – să nu fie efectiv capabili să înţeleagă anumite probleme, or să nu poată prezenta corect ceea ce înţeleg şi ceea ce vor să facă. Or, în momentul crizei economice, dreptul
la iniţiativă socială pe care îl are un demnitar – considerat nu doar liderul comunităţii, ci şi om care trebuie să scoată din necaz colectivitatea – trebuie exercitat cu maximă diligenţă, ceea ce presupune o conduită foarte activă, în care inclusiv asumarea de riscuri economice şi legale îşi are locul.
Situaţia economică de astăzi a mai multor state şi colectivităţi locale nu este una pozitivă, datoriile publice crescând iar numărul locurilor de muncă fiind în scădere, cu şomaj în creştere – mai ales la nivelul tinerilor, care nu îşi văd prea multe speranţe îndeplinindu-se nici măcar la nivel minim.
Din acest tip de tablou economic dificil nu se poate ieşi doar prin efortul operatorilor privaţi şi al cetăţenilor, administraţia publică şi titularii puterii de a administra fiind obligaţi să acţioneze în sensul sporirii forţei economice a întregii naţiuni.
Constituţia României, în art. 47 alin. (1) prevede că statul e obligat să ia măsuri de dezvoltare economică; de asemenea, în art. 135 alin. (2) lit. a) teza a III-a se statuează obligaţia statului de a asigura crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, iar art. 135 alin. (2) lit. f) adaugă obligaţia privind crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Toate aceste trei dispoziţii obligă nu doar entităţile abstracte, ci şi conducătorii instituţiilor care exprimă voinţa politico-juridică a titularilor puterii de a administra.
Or, exercitarea acestor obligaţii trebuie să se facă întocmai unui bonus pater familias: mutatis mutandis, atât la nivelul conducerii administrative şi economice a colectivităţilor aferente, cât şi la nivelul funcţionarilor publici.
Totuşi, pentru ca să existe o funcţionare coerentă şi eficace a instituţiilor publice cu atribuţii în această direcţie (dezvoltare economică), este necesară coordonarea dintre conducătorii acestora şi funcţionarii publici care trebuie să ducă la îndeplinire voinţa primilor.
Dar dacă nu se realizează această armonizare, vina nu trebuie căutată mai ales la nivelul executiv de aplicare, ci la cel executiv de decizie, deoarece carenţele primului nivel se pot îndrepta, sancţiona sau chiar elimina total sau parţial de către al doilea. Pentru deficienţele de activitate ale superiorilor nu
trebuie învinuit personalul cu statut juridic inferior, deoarece competenţa de decizie le aparţine primilor.
Or, în situaţia în care conducătorii de instituţii publice nu corespund profesional, nu trebuie să învinuim doar numirea politică a acestor, ci faptul că liderii politici selectează doar obedienţi pentru funcţiile de conducere din administraţie. Iar obedienţi sunt doar cei slabi pregătiţi, deoarece îşi cunosc limitele profesionale sau morale. Omul bine pregătit profesional poate fi moral sau amoral, dar în primul caz dacă este obedient înseamnă că este condiţionat de ceva, iar dacă este amoral – obedienţa sa înseamnă un preţ.
Pe termen lung, această discuție va evolua către stabilirea unui raport între ideea de tehnocrație și aceea de lider politic, deoarece omul obișnuit nu mai este astăzi în bezna secolelor anterioare, când politica era apanajul doar a aristocrației și a câtorva comercianți de succes. Educația obligatorie a făcut ca omul de azi să cunoască istorie, implicit exemple de bune practici, care i-au oferit perspectiva clară a competenței profesionale inclusiv în administrarea treburilor publice și a perspectivelor strategice ale unei națiuni. De aici, o creștere a presiunii pentru îmbunătățirea sistemelor politico-adminstrative pe bază de itemi măsurabili, cuantificabili, iar dezvoltarea Inteligenței Artificiale va conduce la o inevitabilitate a acestui proces de profesionalizare a decidenților politici, în raport de studiile lor efectiv realizate în universități de valoare, iar nu a diplomelor ce pot apărea de oriunde.
Administraţia publică – între misiuni şi constrângeri bugetare – Dimensiuni juridice şi manageriale, Wolters Kluwer România
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
