Anatomia puterii europene: UE se subordonează strategiei NATO-SUA
Daniel George
23.09.2024
Printre numeroasele implicații tragice ale războiului din Ucraina, există una care a trecut relativ neobservată. Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene a folosit această criză pentru a extinde de sus în jos puterile executive ale Comisiei, ceea ce duce la o „supranaționalizare” de facto a politicii externe a UE, inclusiv în chestiuni de apărare și securitate. Pe această linie, Comisia nu are competență formală. Astfel, Ursula a asigurat (sau mai bine zis a subordonat) blocul comunitar la strategia SUA-NATO, scrie Thomas Fazi, editorialist la publicațiile UnHerd și Compact.
În mod tradițional, Comisia Europeană deținea o poziție slabă în domeniul politicii externe și în special în politica de apărare și securitate – asupra căreia nu are jurisdicție directă în temeiul tratatelor europene. Integrarea supranațională în acest domeniu a fost mult timp văzută ca fiind „foarte puțin probabilă”. Înainte de președinția von der Leyen, Comisia își extinsese deja rolul, încet-încet, și în domeniul politicii externe, adesea „ocolind” procesele formale de luare a deciziilor, dar rolul său rămăsese unul limitat.
La scurt timp după ce și-a asumat prima președinție a Comisiei, în 2019, von der Leyen a identificat crearea unei „Comisii geopolitice” drept una dintre principalele sale priorități. UE, a afirmat ea, trebuie să devină un actor „geopolitic” major „pentru a modela o ordine mondială mai bună”.
Ea anticipa, cu alte cuvinte, încă o lovitură de stat instituțională menită să realizeze și mai multă unificare și centralizare supranațională, în singurul domeniu în care guvernele au fost, din punct de vedere istoric, cele mai reticente în a acorda UE și instituțiilor sale un rol politic mai mare.
În timpul războiului din Ucraina, însă, Comisia Europeană a adoptat brusc un rol mult mai activ. Ursula von der Leyen a profitat de fereastra de oportunitate creată de criza războiului pentru a se plasa în fruntea răspunsului blocului comunitar, la fel cum făcuse la începutul crizei Covid. Acest lucru i-a permis să urmărească două obiective care se completează reciproc: extinderea mandatului Comisiei în materie de securitate, asigurând în același timp subordonarea UE la strategia SUA-NATO. Practic, CE a devenit „brațul european” al NATO și al Statelor Unite”.
„Neavând jurisdicție în temeiul tratatelor europene în materie militară și de apărare, Comisia a căutat să identifice lacunele în capacitățile statelor membre ale UE și ale NATO pe care le-ar putea oferi să le umple, sperând astfel să-și îmbunătățească sau să restabilească capacitățile sale de guvernare ca instituție internațională”, spunea sociologul german Wolfgang Streeck.
Primul pas al lui von der Leyen a fost conceperea, într-un timp record, a unui regim de sancțiuni ample, fără precedent, împotriva Rusiei. Primul pachet de sancțiuni a fost adoptat literalmente a doua zi după invazia Rusiei, pe 25 februarie, la care au urmat alte zeci de pachete. Acestea au inclus înghețarea activelor și interdicții de călătorie, dar și restricții bancare cum ar fi excluderea din sistemul SWIFT, controale la export și interdicții de import și embargouri asupra energiei rusești.
Tragic că abordarea autoritară, de sus în jos, a lui von der Leyen asupra crizei din Ucraina, nu a transformat UE într-un „actor geopolitic” capabil să se descurce singur pe scena mondială și să-și susțină interesele, așa cum anunțase ea la începutul președinției. Dimpotrivă, von der Leyen a făcut ca UE să fie mai „vasalizată” ca oricând față de SUA.
Astfel, nu este de mirare că la izbucnirea războiului Israel-Gaza, von der Leyen a considerat din nou de cuviință să vorbească (și să acționeze) în numele întregului bloc. La o săptămână după atacul din 7 octombrie, de exemplu, ea a făcut o călătorie neprogramată în Israel, despre care, se pare, nu a informat pe nimeni, unde a afirmat sprijinul neclintit al UE pentru Israel. Nu numai că nu s-a consultat cu liderii UE înainte de călătorie – sau chiar nu le-a spus despre asta – dar în timp ce era acolo, nici măcar nu a transmis poziția adoptată de miniștrii europeni de externe care cer ca Israelul să respecte dreptul internațional. Acest lucru a provocat critici aspre din partea mai multor lideri și oficiali UE. „Nu înțeleg ce legătură are președintele Comisiei cu politica externă, care nu este mandatul ei”, a scris Nathalie Loiseau, deputat european și membru senior al grupului Renew Europe al președintelui francez Emmanuel Macron.
Majoritatea liderilor UE poartă o mare responsabilitate pentru această situație. Permițându-le lui von der Leyen și Comisiei să-și lărgească neîncetat puterile, o lovitură de stat tăcută după alta, ei au contribuit la apariția acestei noi realități. Și, prin realegerea lui von der Leyen, s-au asigurat că acest proces de supranaționalizare progresivă va continua în anii următori.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
