Ce urmează pentru Europa?
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
01.07.2025
Un continent care din punct de vedere istoric nu a fost niciodată unit fără forța armelor sau cuceriri, își dorește în mod colectiv să fie un imperiu indirect prin intermediul SUA. Europa este incapabilă să implementeze nicio ordine fără puterea și generozitatea americană, în timp ce adesea ține prelegeri ipocrite Americii despre moralitate, chiar și atunci când aceste valori par din ce în ce mai zdrențuite, deschise interpretării și inaplicabile, scrie „The American Conservative”.
Nu există niciun Cezar, Charlamagne, Napoleon sau Hitler care să aștepte în culise. Nicio țară individuală din Europa nu este capabilă să obțină hegemonie marțială asupra întregului continent, spre deosebire de America din 1945 și din nou în 1989.
Uniunea Europeană este o construcție artificială, iar pacea europeană este pur și simplu un efect secundar de ordinul doi al hegemoniei americane.
Reacționarii americani nu reușesc să înțeleagă că diviziunile latente din Europa sunt constituționale, nu doar intra-rasiale, ci intra-etnice.
Un apel la o identitate paneuropeană este practic imposibil; Evocă diviziuni etnice vechi de secole, eliminând în același timp revendicările a milioane de oameni care se află în prezent în interiorul granițelor europene, dar care se află în zonele gri ale acestor diverse diviziuni etnice.
Conservatorismul social nu a putut unifica maghiarii, cehii, polonezii și slovacii – nu de când Rusia a invadat Ucraina. Apelul la geografie se confruntă cu o altă problemă pentru o entitate a cărei existență se bazează pe tendința spre expansiune teritorială constantă și recombinare. Luați în considerare extinderea polonezilor și francezilor către Turcia cu prețul relațiilor cu Grecia și Armenia, ca reacție la revanșarea rusă. Aceasta readuce la viață alinieri politice catolico-islamice mai vechi împotriva unei puteri ortodoxe concentrate, o aliniere a elitei explicabilă doar prin prisma geografiei și nu a ideologiei, mai ales că europenii se confruntă cu o insurgență islamică latentă în interior.
Cultura afectează politica. În absența unui crez unificator sau a unei forțe aplicabile, elitele Europei nu au creat o identitate paneuropeană, dar au reușit să dizolve majoritatea legăturilor locale, precum și puterea relativă și competitivitatea statelor individuale. Germania nu poate avea 12 divizii în armata sa așa cum avea în 1989, pur și simplu pentru că majoritatea membrilor Generației Z germane ar prefera să fie cuceriți decât să-și apere țara sau potențialul imperiu. America, în mod firesc, nu se confruntă cu nicio hegemonie europeană iminentă. „Un stat european consolidat ar fi un concurent al Statelor Unite, dar șansa unui stat european consolidat este extrem de mică pentru viitorul relevant din punct de vedere politic, așa că politica nu trebuie să se preocupe prea mult de asta”, a declarat Justin Logan, director de cercetare la Institutul Cato.
Dar nori negri se adună la orizont. O parte din risc este intern. Donald Trump a câștigat alegerile din 2024 când o coaliție multietnică definitorie pentru o eră s-a unit cauzei unui secol american reînnoit. Acea coaliție riscă acum să se descompună din cauza unei combinații între o creștere a toxicității etnice neînfricate pe rețelele de socializare împotriva părților constitutive ale coaliției și certuri publice hidoase între tehnologi-libertarieni și paleoconservatori pe teme economice, ceea ce duce la incompetență organizațională și haos ocazional. Nu există realism sau reținere aici, cu atât mai puțin vreo narațiune optimistă unificatoare sau o conduită exemplară pe care restul lumii să o imite.
În ceea ce privește politica externă, implicațiile sunt evidente. Instinctul personal al lui Trump de a evita conflictele din Orientul Mijlociu și Europa, precum și ideile sale de integrare mai strânsă a Panama și Groenlandei în sfera de influență americană, sunt lăudabile. Dar contrastează cu o poziție culturală foarte revoluționară și evanghelică a administrației sale când vine vorba de Europa și Canada. O regulă de aur a realismului politicii externe dictează că orice stat revoluționar invită o coaliție de echilibrare. „Puterea cerșe să fie echilibrată”, așa cum a scris Kenneth Waltz.
În cele din urmă, conservatorii europeni, care sunt atât aliniați ideologic, cât și importanți geografic, nu sunt capabili să evalueze dacă administrația Trump i-ar susține dacă ar respinge un potențial imperiu al UE sau dacă ar fi abandonați din întâmplare dintr-un capriciu – sau, mai rău, din cauza schimbării de guvern în Statele Unite, pentru a suferi mânia atunci când cealaltă parte transatlantică este la putere. Incertitudinea strategică în politica externă nu este bună din motive evidente. Și nimeni din administrația actuală nu a depus vreun efort nici pentru a contempla din punct de vedere academic liniile de demarcație intra-europene care reapar, nici pentru a face demersurile diplomatice necesare către forțele aliniate. O UE consolidată, chiar și ca superputere comercială, reprezintă un pericol civilizațional pentru prosperitatea și predominanța americană. O Europă divizată nu este.
Americanii urăsc să fie urâți și, prin urmare, au instituționalizat pacea pe continentul european în loc să practice un echilibru de putere mai funcțional. Rezultatul a fost profitarea nejustificată a Europei și suprasolicitarea Americii.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
