Noua Ordine Mondială a lui Bush a murit
Daniel George
17.09.2025
Celebrul discurs al lui George H.W. Bush din 1990 întruchipa o epocă în care puterea americană părea nelimitată. 35 de ani mai târziu, știm mai bine, scrie Leon Hadar în The National Interest.
Leon Hadar este cercetător senior la Institutul de Cercetare a Politicii Externe (FPRI) din Philadelphia și fost cercetător în studii de politică externă la Institutul Cato. A predat relații internaționale, politică din Orientul Mijlociu și comunicare la Universitatea Americană din Washington, DC, și la Universitatea din Maryland, College Park. A activat ca șef de birou al Națiunilor Unite pentru The Jerusalem Post.
Zilele acestea se împlinesc 35 de ani de la discursul lui George H.W. Bush adresat Congresului din 11 septembrie 1990 – discursul care le-a prezentat americanilor viziunea sa despre o „Nouă Ordine Mondială”. Cât de dramatic s-a abătut această promisiune utopică de realitățile complicate ale politicii internaționale?
Stând în fața Congresului în timp ce forțele irakiene ocupau Kuweitul, Bush a pictat o imagine a unei cooperări globale fără precedent. „Ne aflăm astăzi într-un moment unic și extraordinar”, a declarat el, imaginând o lume în care Națiunile Unite își vor îndeplini în sfârșit promisiunea fondatoare, în care agresiunea va fi întâmpinată cu un răspuns internațional unificat și în care conducerea americană va ghida omenirea către un viitor mai pașnic și mai prosper.
Noua Ordine Mondială a lui Bush a reprezentat apogeul a ceea ce am putea numi „idealism hegemonic” – credința că puterea americană, desfășurată corespunzător, ar putea remodela sistemul internațional după chipul și imaginea democrației. Prăbușirea Uniunii Sovietice părea să justifice decenii de strategie de izolare, lăsând Statele Unite ca prima superputere cu adevărat globală din istorie.
Ce ar putea fi mai natural decât folosirea acestui „moment unipolar” pentru a stabili o pace durabilă? Războiul din Golf însuși părea să valideze această viziune. O coaliție internațională largă, care operează sub auspiciile ONU, a expulzat rapid forțele irakiene din Kuweit cu pierderi americane minime. Aici era multilateralism puternic, susținut de o superioritate militară americană covârșitoare. Fantomele Vietnamului păreau în sfârșit exorcizate. Dar acest triumf, ca multe altele, conținea semințele unor dezastre viitoare. Însăși ușurința victoriei în Golf a încurajat o aroganță periculoasă cu privire la capacitățile americane și maleabilitatea politicii internaționale.
Dacă Saddam Hussein putea fi înlăturat atât de ușor, de ce să nu se aplice aceeași formulă în alte părți? De ce să nu se extindă NATO spre Est, să se intervină în Balcani, să se democratizeze Orientul Mijlociu și să se limiteze puterile în ascensiune precum China?
35 de ani mai târziu…
Noua Ordine Mondială pare astăzi mai puțin un triumf al conducerii americane și mai mult o poveste cu tentă de avertisment despre suprasolicitarea imperială. Statele Unite au purtat războaie în Somalia, Haiti, Bosnia, Kosovo, Afganistan, Irak, Libia și Siria, majoritatea producând rezultate mult mai haotice decât „precizia chirurgicală” a Operațiunii Furtună în Deșert. Fiecare intervenție a generat noi angajamente, noi dușmani și noi complicații care au necesitat intervenții suplimentare pentru a fi gestionate.
Luați în considerare traiectoria de la victoria limitată a lui Bush din 1991 până la invazia dezastruoasă a Irakului de către fiul său din 2003. Noua Ordine Mondială a lui Bush cel Tânăr a păstrat cel puțin o oarecare legătură cu politica tradițională a marilor puteri – adunarea de coaliții autentice, obținerea autorizației ONU și menținerea unor obiective limitate. „Agenda libertății” a lui Bush cel Tânăr a renunțat complet la astfel de subtilități, îmbrățișând o viziune mesianică a puterii americane care l-ar fi făcut pe Woodrow Wilson să roșească.
Rezultatele vorbesc de la sine: războaie nesfârșite, datorii de trilioane, sute de mii de victime și un Orient Mijlociu mult mai puțin stabil decât era în 1990. Între timp, beneficiile prezise – răspândirea democrației, consolidarea dreptului internațional, sfârșitul proliferării nucleare, învechirea competiției dintre marile puteri – s-au dovedit în mare parte himerice.
Discursul lui George H.W. Bush din septembrie 1990 a reprezentat un moment particular și irecuperabil din istorie, când puterea americană părea nelimitată, iar problemele globale păreau gestionabile. 35 mai târziu, știm mai bine. Provocarea pentru liderii contemporani este elaborarea unei politici externe potrivite unei lumi în care influența americană este substanțială, dar nu nelimitată, în care alte puteri cer respect și în care poporul american se așteaptă ca guvernul său să acorde prioritate bunăstării sale în detrimentul obligațiilor internaționale abstracte.
Noua Ordine Mondială a murit. Trăiască un rol american mai realist și sustenabil în lume!, amintește Hadar.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
