Idiocrația algoritmică și dispariția omului care se înfiora gândind
Mirela Coman 27.01.2026 În urmă cu vreo 15 ani, am văzut un film care m-a impresionat suficient de mult încât săîmi rămână viu în cap: “Surrogates”, cu Bruce Willis. Când l-am văzut, se încadra la categoriaSF, era o utopie în care te aruncai fără să simți colții realității apropiați de cap, pe când acumacest scenariu este un semnal de alarmă care sună atât de asemănător cu soneria telefonului, încâtnu mai atrage atentia. În “Surrogates”, oamenii trăiesc prin trupuri virtuale, perfecte, se conectează la o viața virtuală în care sunt așa cum își doresc, se mișcă într-un film în care inteligența artificială îi proiectează, iar mințile lor – frământate de întrebări, chinuite de eșecuri, de amintiri dureroase – rămân acasă, inerte. Ei nu mai greșesc, nu mai simt, nu mai au surprize, einumai există concret, ci numai cerebral – prin delegare. Iar în planul fizic, real, tot ce rămâne e umbra unei vieți pe care n-au mai trăit-o. Într-o lume care seamănă tot mai mult cu Surrogates, oamenii au început să-și cedezegândirea propriilor creiere. Încep să trăiască prin intermediul inteligențelor artificiale, la fel cum Bruce Willis naviga între roboți perfecți și realitatea din ce în cem ai fragilă a propriului corp. Este un scenariu de film ce s-a mutat în contemporan, în care personajul uman se bucură tot maimult că mintea i se odihnește, fără să vrea să înțeleagă că totodată i se și atrofiază, iar în locul eirămâne un receptor mut, conectat la un algoritm care nu știe ce înseamnă să fii om. Suntempropulsați de un val de progres informational care ne aruncă prea sus și nu mai are cine să ne prindă la coborâre. Înteligența artificială riscă să devină cea mai avansată formă de leneintelectuală din istoria umanității. Și nu pentru că ar fi diabolică, ci pentru că este primită cu o naivitate entuziastă, aproape infantilă. […]
Actualitate
