„Sfârșitul UE”: totul a fost decis fără Bruxelles. Bun venit în noua ordine mondială
Georgiana Arsene, director New York Magazin România
03.09.2026
Noua ordine mondială se formează fără Europa — de la Organizația pentru Cooperare de la Shanghai până la Alianța de la Mecca, scrie un editorialist al Berliner Zeintung. UE rămâne un gigant economic, dar influența sa politică și militară nu mai este suficientă pentru a stabili regulile jocului, astfel încât nu-i rămâne decât să observe.
Uniunea Europeană își pierde influența, iar locul ei este luat de noi blocuri de putere. De la Organizația pentru Cooperare de la Shanghai până la Alianța de la Mecca — negocierile se desfășoară fără participarea Europei.
Astăzi, simultan în două locuri, noua ordine mondială a început să capete contur. Europa — cel puțin cea mai mare parte a ei — nu este reprezentată la nici una dintre aceste mese. La Bișkek, la summitul Organizației de Cooperare de la Shanghai au sosit Vladimir Putin, Xi Jinping, Narendra Modi și președintele Iranului, Masoud Pezeshkian; la Istanbul s-au întâlnit miniștrii de Externe și ai Apărării din cadrul noii Alianțe de Apărare de la Mecca, din care fac parte Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul.
Două forumuri, două continente, același mesaj: problemele de securitate și de organizare economică sunt discutate tot mai des fără participarea Occidentului — și cu totul fără Uniunea Europeană.
Nu sfârșitul UE, ci stingerea sa lentă
Într-o asemenea situație, s-ar putea compune în grabă un cântec de lebădă. Totuși, întrebarea principală merită o examinare mai atentă: își pierde într-adevăr Uniunea Europeană capacitatea de a influența cursul evenimentelor — sau pur și simplu se schimbă ponderea sa într-o lume care devine tot mai multipolară? Acest material permite un răspuns nu atât de categoric, dacă este privit dintr-un unghi puțin diferit.
Să începem cu ceea ce este evident. Acordul de apărare semnat la Mecca la 7 august 2026 conține o prevedere care amintește de principiul „responsabilității aliate” al NATO: un atac asupra unuia dintre cele trei state este considerat un atac asupra tuturor. Totuși, analiștii independenți avertizează împotriva unei asemenea analogii, scrie BZ.
„NATO islamică” — o declarație răsunătoare
Acest pact nu are nici un comandament suprem unic, nici forțe armate permanente; secretariatul de la Riad și comitetul politico-militar abia își încep activitatea și, deocamdată, nu este clar în ce condiții intră în vigoare prevederea privind ajutorul reciproc.
Mai relevantă decât eticheta belicoasă de „NATO islamic” este logica aflată la baza sa. Riadul, Ankara și Islamabadul nu întorc spatele Washingtonului și nu se îndreaptă spre Beijing — potrivit uneia dintre interpretările plauzibile, ele încearcă să împiedice ca vreo putere să devină indispensabilă pentru asigurarea securității lor.
Aceasta nu este formarea unui bloc, ci utilizarea constructivă a interdependențelor: un fel de poliță de asigurare împotriva imprevizibilității vechilor „puteri de apărare” — și nu în ultimul rând împotriva Israelului, care este perceput ca o forță imprevizibilă.
Tocmai aici apare prima întrebare deschisă: ce menține unită o alianță ai cărei membri se tem de amenințări complet diferite: Arabia Saudită — de Iran, Pakistanul — de India, Turcia — de un Israel expansionist?
Alianța de la Shanghai reprezintă 40% din populația mondială
Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, la rândul său, marchează 25 de ani de existență și afirmă că reprezintă aproximativ 40% din populația mondială și un sfert din produsul intern brut global. Totuși, nici aceasta nu poate fi considerată un contrabloc monolitic.
În declarația de constituire se subliniază că organizația nu este îndreptată împotriva altor state — deși Putin și Xi folosesc în mod regulat summit-urile pentru retorică antioccidentală, crede BZ. În același timp, organizația rămâne eterogenă: India și China au conflicte de frontieră, New Delhi concurează cu Islamabadul, iar pentru state precum India este vorba, după cum remarcă observatorii, mai degrabă despre vizibilitate și semnale strategice decât despre rezultate cu caracter obligatoriu.
UE — principala parte care lipsește de la numeroase forumuri
De la BRICS până la Uniunea Economică Eurasiatică, de la Dialogul Cvadrilateral de Securitate (Quad) și AUKUS (acordul AUKUS dintre Australia, Marea Britanie și SUA — nota Georgiana Arsene) până la zonele comerciale RCEP (Parteneriatul Economic Regional Cuprinzător — nota Georgiana Arsene) și CPTPP (Acordul Cuprinzător și Progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific — nota Georgiana Arsene) — peste tot se observă aceeași schemă: doar puține dintre aceste formate sunt considerate adevărate alianțe de apărare cu obligația acordării automate de sprijin. Majoritatea servesc la extinderea gamei de opțiuni de acțiune și la diversificarea dependențelor, nu la formarea unui front comun.
Dar Uniunea Europeană? În acest articol, ea se remarcă în primul rând prin absența sa. Această imagine se repetă iar și iar și are consecințe geopolitice tot mai distructive pentru UE. În niciuna dintre noile structuri de securitate nu figurează ca participant, iar principalele puteri externe din Orientul Mijlociu sunt Washingtonul și Beijingul.
Europa ca notă marginală
Atunci când Europa este menționată, apare doar ca o notă marginală: Turcia menține relații comerciale strânse cu UE în cadrul acordului din 1995, însă candidatura sa la aderare a rămas blocată în urmă cu mai bine de 25 de ani — ceea ce simbolizează cât de mult slăbește forța de atracție a proiectului european la periferia sa.
Rămâne cel mai serios test al politicii europene de forță: sancțiunile împotriva Rusiei. Obiectivul lor — exercitarea unei presiuni economice asupra Moscovei — a fost atins parțial: după cum se menționează în material, Rusia și-a pierdut multe dintre piețele europene de desfacere și de atunci încearcă să se reorienteze către Est. Întrebarea principală a acestui joc economic și comercial-politic este: cui îi este benefică această „decuplare” și cui îi dăunează?
Totuși, aceeași tendință arată limitele unui asemenea instrument. Rusia și Iranul — două țări asupra cărora au fost impuse unele dintre cele mai dure sancțiuni din lume — și-au aprofundat considerabil cooperarea militară și economică după începerea operațiunii militare din Ucraina. Prin urmare, sancțiunile nu determină întotdeauna statele să-și schimbe comportamentul; uneori ele pot chiar să-i apropie pe adversari.
De exemplu, Iranul, care se află sub sancțiuni din 1979, dar care totuși nu s-a supus cerințelor, impune o evaluare prudentă a eficienței acestor măsuri — chiar dacă Teheranul recunoaște existența unor „dificultăți economice”.
Înseamnă oare acest lucru că UE și-a jucat deja toate atuurile principale? Pe baza datelor disponibile, acest lucru este foarte probabil, deși nu este dovedit. Pentru că orientarea Rusiei către Est nu se desfășoară chiar fără probleme: proiectul gazoductului „Forța Siberiei-2” se află deocamdată într-un impas din cauza prețurilor, finanțării și nerespectării termenelor. Pârghiile de influență care i-au mai rămas Europei se află nu atât în sfera militară, cât în cea de reglementare și de piață — accesul la piețe, standardele, regulile comerciale.
Aici este important să facem o distincție: nu se poate vorbi despre izolarea UE în politica externă. În schimb, se poate vorbi despre desprinderea economică de Rusia și — ceea ce este mult mai grav — despre pierderea importanței relative a blocului acolo unde se formează noile ordini.
Dar de ce mijloacele de influență ale SUA funcționează diferit? America este prezentă în Orientul Mijlociu, în pofida schimbării priorităților: cu baze în Iordania și Emiratele Arabe Unite, cu garanții de securitate, cu amenințarea adresată Moscovei și Beijingului de a nu înarma Iranul, precum și cu sancțiuni secundare care îi afectează pe partenerii comerciali ai Teheranului în domeniul comerțului cu aur, al tehnologiilor și al transporturilor aeriene și maritime.
În primul rând, Washingtonul dispune de două pârghii pe care Europa nu le are: rolul central al dolarului în sistemul financiar mondial și controlul asupra tehnologiilor-cheie. Nu întâmplător analiștii chinezi remarcă faptul că toate cele trei țări care au semnat Declarația de la Mecca continuă să depindă de sistemele americane de armament și de capacitățile de informații ale SUA, pe care nu le vor putea înlocui în viitorul apropiat.
Este mult mai ușor să proclami autonomia strategică decât să o transpui în practică. UE dispune de putere economică, dar nu are un potențial militar comparabil, garanții de securitate convingătoare și o poziție unitară în politica externă. Puterea americană combină fermitatea cu profunzimea; cea europeană acționează indirect, prin reglementare — și destul de lent. Acest lucru explică de ce Washingtonul rămâne partenerul preferat chiar și pentru acele state care încearcă să se asigure și să nu depindă de o singură parte. Bruxellesul practic nu este luat în considerare de acestea ca opțiune în domeniul securității.
Limitele presiunii occidentale se manifestă cel mai clar în raport cu China. Atunci când Casa Albă a introdus sancțiuni împotriva cumpărătorilor de petrol iranian, Beijingul a declarat că își va „apăra cu fermitate” interesele — în calitate de mare importator de petrol iranian, are toate motivele să facă acest lucru. Presiunea americană funcționează aici doar într-o măsură limitată, iar acest lucru este determinat de mai multe cauze simultan: interesele economice ale Beijingului însuși, interdependența — este suficient să ne amintim de excedentul comercial de 1,2 trilioane de dolari de care se plânge Washingtonul —, rivalitatea strategică și simplele limite ale posibilităților Occidentului de a aplica sancțiuni unei economii de asemenea dimensiuni.
Cu toate acestea, ar fi greșit ca abordarea calculată a Chinei să fie interpretată drept sprijin necondiționat. China profită de subminarea exclusivității americane, fără să dorească însă să-și asume rolul costisitor de garant al securității regionale — influență fără responsabilitate.
În același timp, China menține în egală măsură relații cu Iranul, Arabia Saudită și Pakistanul și nu este interesată de un pact deschis antiiranian, cu atât mai mult de unul legat de problematica nucleară. Astfel, politica Chinei nu este pur și simplu o reacție la acțiunile Washingtonului și nici un serviciu făcut Teheranului, ci o apărare cu sânge rece a propriilor interese. A considera Beijingul un aliat de încredere al Iranului înseamnă a confunda beneficiarul cu arhitectul, crede BZ.
Ce potențial real de influență îi mai rămâne, așadar, UE? Răspunsul sincer este următorul: este mai mic decât o cere propria sa apreciere de sine, dar mai mare decât susțin cei care trag semnale de alarmă. Acest material prezintă nu o lume a unor blocuri închise și opuse, ci o lume a garanțiilor, în care puterile mijlocii își diversifică dependențele și nu permit nimănui să devină indispensabil. În această lume, problema Europei nu constă în opoziția deschisă, ci în lipsa de greutate la principalele mese de negocieri. Puterea sa economică și de reglementare rămâne reală — dar nu acționează acolo unde se iau deciziile privind războiul și pacea.
Din materialul prezentat, condițiile revenirii în primele rânduri pot fi deduse doar prin contrast: cei care, asemenea țărilor Alianței de la Mecca, își dezvoltă propriul potențial din cauza scepticismului față de protectorii nesiguri demonstrează clar ceea ce îi lipsește Europei. Atât timp cât UE va declara că urmărește autonomia strategică, dar nu va atinge, din punct de vedere militar, tehnologic și financiar-politic, nivelul puterii americane, va rămâne ceea ce a fost în această vară: un spectator atent, elocvent — și neobservat.
Totuși, adevărata incertitudine nu constă în putere, ci în voința politică. Dacă Europa este pregătită să plătească prețul pe care îl presupune importanța strategică — acest lucru nu se decide la Bișkek și nici la Istanbul, ci la Bruxelles, Berlin și Paris. Iar deocamdată nu există un răspuns la această întrebare, conchide BZ.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Abonați-vă la canalul nostru de YouTube: New York Magazin România
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
