Cristina Danilov: Nota de plată
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
05.05.2025
Divorțase în urmă cu doi ani. O relație de cuplu defectuoasă, în care primau certurile, violența, nepăsarea. Apoi, la scurt timp după divorț, copilul, în timp ce se întorcea de la școală, a fost accidentat mortal pe trecerea de pietoni de un șofer drogat. Suferința pierderii celui mai drag din viața ei, depresia ce a urmat, dezinteresul față de propria sănătate au recidivat cancerul la sân. Am făcut ceva rău în viața asta și acum, iată, plătesc pentru răul făcut…
Uneori în astfel de situații se aude întrebarea „de ce ?”. Această întrebare implică în mod direct că există câteva motive serioase și convingătoare pentru care dezastrele se abat asupra noastră. O credință foarte puternică, care datează din cele mai vechi timpuri, pe care o auzim adesea în viață și pe care am putea-o transcrie altfel: „Lumii acesteia îi pasă de noi, lumea ne urmărește îndeaproape acțiunile noastre și cântărește cât de bine sau cât de rău ne comportăm. Dacă ne comportăm bine, ne oferă tot ce e mai bun, dacă, din contră, ne purtăm rău, ne va copleși cu tot felul de necazuri.” Dacă simplificăm, oarecum, această idee fundamentală, obținem următoarele: „Dacă ți se întâmplă ceva rău în viață, trebuie să existe un motiv pentru asta. Și cu cât ți se întâmplă mai rău, cu atât motivul ar trebui să fie mai puternic. O meriți și trebuie să te obișnuiești cu ideea că primești, de fapt, ceea ce ai oferit”
Această idee se numește „credința în dreptate” și reprezintă una dintre cele 20, – unii afirmă că ar fi 100, de disonanțe cognitive. Ce este dreptatea? Este ideea corespondenței acțiunilor unei persoane și a recompensei pentru aceste acțiuni. Majoritatea oamenilor vor fi de acord că, dacă o persoană lucrează din greu și conștiincios, atunci ar trebui să primească mai mult decât cineva care lucrează puțin și prost. Un alt lucru este că în „mult-puțin” sau „bine-rău” fiecare își include propriul sens, dar principiul de bază rămâne de neclintit: recompensa trebuie să corespundă efortului. În tabloul religios al lumii, rolul Judecătorului, care determină distribuirea corectă a recompensei, este jucat de Dumnezeu. Cu toate acestea, ne confruntăm constant cu faptul că, în lumea noastră, dreptatea este un fenomen extrem de rar și, de asemenea, interpretat foarte subiectiv. Ei bine, care este „dreptatea” în cazul morții unui copil sau a unei boli nemiloase?
În literatura psihologică, poți citi despre cazuri care dovedesc că o persoană are un simț înnăscut al dreptății, sub forma acceptării sau neacceptarii consecințelor unora dintre acțiunile sale. Să presupunem că o persoană a făcut ceva greșit, a furat, și a fost pedepsită pentru asta, este condamnată pentru furt. Intuitiv, înțelege că a primit pedeapsa pe care o merita pentru infracțiunea pe care a comis-o, prin urmare, o consideră acceptabilă și, prin urmare, corectă. Cu alte cuvinte, oamenii simt că există o legătură între acțiunile pe care le comit și consecințele asociate acestora. Deși există și excepții, am întâlnit în spațiul carceral, persoane cu tulburări de personalitate sadică, persoane ce nu au considerat niciodată condamnarea lor la detenție pe viață ca fiind una justă, chiar și după ce au ucis, prin tortură, semeni. După opinia noastră, considerăm că sentimentul de dreptate este mai mult o calitate dobândită prin educație, decât una înnăscută, cum cred cei mai mulți dintre specialiști. Înnăscută este capacitatea noastră de a vedea relațiile cauză-efect. Simplu, dacă ai pus mâna pe foc, afli că te-ai fript. Din perspectiva aceasta, totul este subiectiv în raport cu dreptatea, de aceea considerăm că sentimentul dreptății se formează pe măsură ce dobândim anumite experiențe și cunoștințe.
Desigur, oamenii percep adesea dreptatea diferit în situații similare, deoarece pot avea idei diferite despre ea. Cineva consideră că suferința sau pedeapsa altor oameni sunt meritate, și deci corecte, iar altcineva, având informații diferite, vede în ele o nedreptate evidentă, în ciuda faptului că situația poate fi exact aceeași. Percepția greșită a unei situații nu provine doar din interesele egoiste ale unei persoane care vede dreptatea acolo unde vrea să o vadă și acolo unde nu vrea să o vadă, nu o vede, vine și din înțelegerea limitată a fiecăruia dintre noi despre o anumită situație pe care ne angajăm să o judecăm. Fiecare caz poate fi privit dintr-un unghi diferit, în funcție de ceea ce știm despre el. Și adesea nu știm suficient pentru a vorbi despre ce este corect și ce nu este. De exemplu, o persoană a fost condamnată pentru o infracțiune pe care nu a comis-o. Dacă acuzarea îi dovedește vinovăția în mod suficient de convingător, atunci mulți vor considera pedeapsa meritată și, prin urmare, corectă. Dar, dacă avocatul acuzatului se străduiește să arate contrariul și aduce probe, atunci părerile oamenilor se vor schimba, vor lua în considerare orice pedeapsă pentru această persoană nemeritată, crezând în nevinovăția sa. Iar cel mai interesant este că adevărul despre un astfel de caz s-ar putea să nu se cunoască niciodată, pentru că nimeni nu poate avea nevoie de el, nici procuratura, care vrea doar să condamne persoana, nici măcar acuzatul, pentru care este important să se apere. În astfel de cazuri, este dificil să judeci ce este corect și ce nu este, atunci când nu cunoști toate detaliile a ceea ce s-a întâmplat. Dar oamenii o fac oricum, crezând că știu suficient pentru a înțelege ce se întâmplă. Mai mult, nu există un consens în societate cu privire la ceea ce este considerat corect și ce nu este și acest lucru lasă la atitudinea fiecăruia de a judeca așa cum își dorește.
De asemenea, egoismul influențează foarte mult opiniile oamenilor cu privire la corectitudinea diferitelor evenimente și situații. Dacă este vorba despre ei înșiși, cu siguranță au gânduri contradictorii. De exemplu, oamenii pot considera sărăcia nedreaptă atunci când ei înșiși aparțin unui segment al societății care se află în lipsuri. Prin urmare, nu sunt de acord că cei care se trezesc dimineața pentru a pleca la muncă, au o situație financiară mai bună decât a lor. Li se va părea nedrept. Nu vor ține cont că cineva a cheltuit, poate, mult timp și bani pentru a obține o specializare într-un domeniu, a urmat o facultate, are o pregătire adecvată pentru un post bine plătit. Egoul ne obligă să judecăm altfel în aceeași chestiune. Cu ce am greșit eu în viața asta să trăiesc în sărăcie, ce am făcut eu rău de nu am bani ca celălalt? Dacă ar inversa rolurile, atunci am putea auzi: Își merită soarta, nu face nimic ca să câștige, se mulțumește cu ce pică din cer!. De multe ori nu suntem imparțiali în ceea ce privește justiția și nu mai puțin deseori nu suntem obiectivi în ceea ce privește aceasta.
Aici ajungem la principala consecință a acestei disonanțe cognitive, credința în dreptate. Aceasta este învinovățirea victimelor: dacă ai pățit ceva rău, atunci este vina ta. Dacă apartamentul tău a fost jefuit, de ce nu ți-ai instalat din timp sisteme de alarmă? E vina ta, că nu le-ai instalat. Te-ai îmbolnăvit? Meriți boala, fumai. Nu făceai sport. Îți înșelai nevasta. Ți-a fost accidentat copilul pe trecere de pietoni? Ce căuta singur pe stradă, nu puteai să-l iei cu mașina de la școală? E vina ta, desigur. Sau a lui, că nu s-a asigurat. Învinovățirea victimei este o încercare de a face față ororii care apare în mintea unei persoane atunci când o lume uriașă, înfricoșătoare și complet imprevizibilă începe să bată în conștiința sa închisă. Ți se poate întâmpla ceva ție? Nu, acest gând este prea înfricoșător, iar conștiința se agață de ideea de control, atât de familiară din copilărie, primită, prin educație, de la părinți.
Dacă te comporți corect, așa am fost educați, necazurile, ni s-a spus, vor trece pe lângă tine. Adică, cu alte cuvinte, puteți controla lumea, viața, sănătatea, dragostea, principalul lucru este să urmați instrucțiunile și să agitați apa cât mai puțin posibil ca să nu balansați barca în care vă aflați. Astfel, stabilind reguli de comportament crude și adesea imposibile, oamenii pedepsesc semenii pentru necazurile lor: este vina ta, ai încălcat regulile, așa că, plătește. În același timp, blamarea victimei devine mult mai puternică într-o situație de neputință, când oamenii se simt incapabili să-l ajute pe cel care suferă: fie le este frică, fie chiar nu pot ajuta. Apoi, ca o apărare împotriva sentimentului propriei inutilități, apare ideea că doar victima e de vină – adică nu merită cu adevărat ajutor sau milă și compasiune, prin urmare, nu ne interesează efectul. Așa apare și auto-învinovățirea: Sunt bolnav pentru că merit, nu țineam post. Nu am parte de iubire pentru că merit, mi-am părăsit iubitul în tinerețe și m-a blestemat. Rezultatul este acceptarea vinovăției și capitularea pe frontul de luptă intern.
În 1966, Melvin Lerner și Carolin Simmons aveau să realizeze în studiu în care 72 de femei au urmărit o altă femeie primind șocuri electrice dureroase fiindcă ar fi săvârșit o greșeală. Ea, desigur, se prefăcea, dar cei prezenți nu știau acest lucru. La început, participanții au fost vizibil deranjați văzând femeia suferind. Dar pe parcurs, treptat, au început să blameze victima. Cu cât suferința creștea, cu atât mai mult creștea umilința. Mulți au început să o disprețuiască. Au concluzionat că merită pe deplin tot ce i se întâmplă.
Lerner a emis, pe lângă această teză a victimei nevinovate, ipoteza că credința în dreptate este esențială pentru ca oamenii să-și mențină propria bunăstare. Este inacceptabil să realizezi că viața are multe surprize neplăcute pentru noi. Este mult mai plăcut să crezi în karma și dreptate divină, onestitate și răzbunare a sorții. O lume cu cei drepți pe o parte a cântarului și cu păcătoșii pe cealaltă pare să aibă sens.
În realitate, o persoană se confruntă zilnic cu dovezi că viața nu este corectă: oamenii suferă adesea fără un motiv evident. Chiar și așa, oamenii vor să dețină controlul, așa că sunt convinși că atâta timp cât evită să facă lucruri blamate de ceilalți, nu se întâmplă nimic rău în viața lor. Convingerea că un comportament ce presupune compasiune, – faptul că ai dat un covrig cerșetorului, că ai dus la veterinar o pisică rănită, că ai ajutat o bătrânică să treacă strada, – te protejează împotriva sărăciei, a sarcinii nedorite, a unei boli incurabile, a dependenței de droguri sau a violului creează un sentiment de siguranță. Aproape că le facem interesați, nu din umanitate, cerem de fapt o răsplată: fac bine, am parte de bine. Pur și simplu, prin faptele noastre interesate, vrem să edităm lumea în care trăim pentru a ne satisface așteptările . Cu toate acestea, în realitate, răul, boala, suferința din dragoste prosperă adesea și cei care le fac nu plătesc niciodată cotizațiile.Și tocmai pentru asta nu suntem pregătiți, pentru a le face față atunci când e necesar.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
