Aventura ucraineană a UE: sfârșitul bătrânei Europe?
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
07.09.2025
Uniți în hotărârea lor de a sabota eforturile președintelui american Trump de a pune capăt celui mai sângeros conflict de pe continent din ultimii 80 de ani, francezii, britanicii și germanii vor acum să convingă lumea că vor acționa ca „garanți” ai oricărui acord de pace pe care Washingtonul și Moscova îl vor negocia, prin plasarea de forțe militare de „descurajare” în țara asediată.
Aceasta este însă o minciună, consideră Rafael Pinto Borges, într-o analiză pentru The European Conservative. Aceste crede că nu vor exista armate europene în Ucraina după război, iar menținerea acestei pretenții pe masa discuțiilor face mai mult rău decât bine.
Încă de când Parisul, Londra și Berlinul au anunțat pentru prima dată „Coaliția celor dispuși”, un grup de țări despre care se presupune că sunt gata să își desfășoare armata pe teritoriul ucrainean, ideea nu a părăsit niciodată complet discursul public. Macron, francezul, și Starmer, britanicul, au fost deosebit de fermi că acest lucru se va întâmpla.
Între timp, ucraineanul Volodimir Zelenski a investit masiv în această propunere, vânzând-o poporului său ca fiind probabil principala concesie acordată Ucrainei în schimbul recunoașterii pierderii teritoriilor anexate de Rusia. Având în vedere cât de exorbitante au fost asigurările anterioare ale lui Zelenski față de poporul său – le-a promis victoria, NATO, UE, „granițele din 1991” și Crimeea ani de zile – este de înțeles că acum ar putea încerca să le vândă iluzia unui scut magic european împotriva viitoarelor pofte rusești.
De ce liderii Europei joacă această carte nu este greu de înțeles. Una este o sete incontrolabilă de protagonism – deși UE este din ce în ce mai irelevantă, liderii ei vor în continuare să se prefacă că ar conta internațional.
Principala, însă, este că însăși conducerea europeană știe că nimic din toate acestea nu se va întâmpla vreodată. În esență, ei dau un cec în alb. Rusia a precizat în mod repetat și explicit că nu va accepta, în nicio circumstanță, personal NATO în Ucraina. Împiedicarea a ceea ce numește „infrastructura” Alianței Nord-Atlantice să pătrundă vreodată pe teritoriul ucrainean a fost întotdeauna cel mai clar și mai strălucit obiectiv militar al Kremlinului; a-l tolera ar însemna să admită înfrângerea, chiar dacă Rusia ar absorbi mult mai mult teritoriu ucrainean decât ocupă deja. Cu Moscova complet dominantă pe câmpul de luptă, deținând inițiativa strategică și cu argumentul suprem, nuclear, pus pe masă, adevărul este că Putin are puterea de a impune pacea în termenii săi – iar asta înseamnă un acord de pace fără forțe terestre NATO în Ucraina.
Kremlinul pur și simplu nu va da undă verde ideii – și, dacă europenii ar încerca să o facă fără permisiunea expresă a lui Putin, există riscul ca Moscova să atrace trupele europene. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, ce ar face? Atâta timp cât confruntarea rămâne limitată la teritoriul ucrainean, a implora SUA să vină și să salveze situația nu ar fi suficient.
Așa cum se explică în articolul 6 din Tratatul de la Washington, care detaliază precondițiile pentru articolul 5, principiul NATO de apărare reciprocă se aplică numai teritoriului statelor membre sau forțelor de ocupație ale oricăreia dintre Părți [care] erau staționate la data intrării în vigoare a Tratatului sau în Marea Mediterană sau în zona Atlanticului de Nord la nord de Tropicul Racului.
Prin urmare, orice contingent ar trimite europenii în Ucraina s-ar afla în afara umbrelei de securitate NATO – adică americane – ceea ce înseamnă că Europa ar trebui să se descurce singură.
Din păcate pentru Macron, Starmer, Merz și colegii lor diletanți din Comisia Europeană, ideea ca Europa să „se descurce singură” în astfel de circumstanțe este ridicolă. În prezent, Uniunea Europeană pur și simplu nu deține resursele militare și industriale necesare pentru a reprezenta un factor de descurajare credibil pentru președintele rus. Fiind el însuși european, autorul nu simte nicio bucurie să admită acest adevăr neplăcut – și totuși, dacă politica este într-adevăr arta posibilului, așa cum a prevestit un cancelar german mult mai important decât domnul Merz, rezultă că nu poate exista o politică solidă decât dacă este ancorată în realitate, oricât de amară ar fi.
Conform unor rapoarte, Marea Britanie comandă nu mai mult de 40 de tancuri funcționale, de luptă. Epurările „woke” ale Forțelor Aeriene Regale au lăsat-o lipsită de piloți – și, în ciuda tuturor aranjamentelor sale, Starmer a radicalizat aceste politici în loc să le abandoneze. Pare total puțin probabil ca statul britanic să dețină în prezent capacitatea de a menține o forță convențională de luptă de peste 10.000 de oameni. Între timp, Rusia are în prezent aproximativ 700.000 de oameni pe front – adică de 70 de ori mai mult decât poate aduna Londra.
Desigur, Franța – sau Polonia, o țară care a exclus deja orice desfășurare terestră în Ucraina – au o armată substanțial mai credibilă. Dar, în mod similar, cea a Germaniei este, fără îndoială, inferioară atât celei de la Paris, cât și celei de la Londra. Și aceasta este doar o parte a ecuației. Fără o majoritate în parlament și cu noi alegeri legislative – și, poate, prezidențiale – care se profilează la orizont, Macron este un președinte șchiop. Cât ar mai rezista în funcție dacă Putin ar decide să facă presiuni asupra francezilor și a aliaților lor europeni în circumstanțele descrise mai sus? Chiar și acum, există o opoziție puternică, atât de stânga, cât și de dreapta, față de orice aventură ucraineană. Jean-Luc Mélenchon, de stânga, nu este prieten cu domnul Zelenski, pe care îl consideră un șef de stat ilegitim din punct de vedere democratic. Le Pen, Bardella și Rassemblement National, partidul lor, abia dacă ne putem imagina că ar putea sprijini orice desfășurare de trupe franceze în Ucraina.
Ar putea europenii slăbiți să dezvolte capacitățile necesare pentru a se face relevanți – și, prin urmare, pentru a-i face atât pe Putin, cât și pe Trump să-i asculte? Proclamațiile mărețe conform cărora Europa își va crește masiv cheltuielile pentru apărare ar putea impresiona experții, dar de unde vor veni banii? Francezii sunt blocați într-o furtună financiară; datoria publică a Parisului se ridică acum la peste 3,5 trilioane de dolari, sau aproximativ 112% din PIB. Deficitul este încă la aproximativ 6% din PIB și, având în vedere că haosul politic nu dă semne că se va atenua, nu există niciun motiv să credem că Franța își va reveni prea curând.
Macron nu are cu siguranță capitalul politic necesar nici pentru reforme interne, nici pentru escapadele externe – rata sa de aprobare este de 21%.
A crede că ar putea reduce cheltuielile sociale pentru a finanța desfășurări masive de trupe în Ucraina este pur și simplu neserios. Același lucru este valabil și pentru Starmer. Prim-ministrul britanic este detestat de public – se confruntă în prezent cu o insurecție Faragit – și conduce o țară care se confruntă cu un deficit bugetar anual de peste 150 de miliarde de lire sterline. Situația este atât de gravă, încât The Telegraph avertizează acum deschis că Londra ar putea fi în curând obligată să solicite un plan de salvare de la Fondul Monetar Internațional.
Și, în timp ce Merz, președintele german, se plânge că asistența medicală publică și pensiile de care se bucură germanii „nu mai pot fi finanțate”, își poate cineva imagina că va spune electoratului că închiderea spitalelor de acasă este un preț mic de plătit pentru Donbas?
Având în vedere că AfD i-a depășit acum pe creștin-democrați și a devenit cel mai mare partid din Germania, asta ar însemna să te joci cu focul politic, care ar pune capăt regimului. Într-adevăr, mulți vor crede, acum având motive să o facă, destul de literal, „De ce să murim pentru Pokrovsk?”.
Europa este slabă. America s-a săturat de un război care abia dacă o privește și nu se poate aștepta să continue să subvenționeze amestecul toxic de slăbiciune și iluzie al Europei. Astăzi, cel mai bun lucru pe care liderii europeni l-ar putea face pentru Ucraina – și pentru ei înșiși și popoarele lor – este să înceteze să încerce să-l obstrucționeze pe Trump, să recunoască sincer ucrainenilor că Europa nu-i poate duce pe umerii deja epuizați și că chiar și o pace negociată amară este mai bună decât o confruntare fără sfârșit.
Între timp, dacă oameni ca Macron sunt serioși în ceea ce privește „autonomia strategică europeană” și relevanța geopolitică în secolul XXI, ar putea începe prin a folosi resursele imense și de neînlocuit pe care doresc să le aloce Ucrainei pentru a plasa continentul în fruntea celei de-a patra revoluții industriale, a investi serios în automatizare și inteligență artificială și a elibera continentul de povara grea a datoriei. Asta ar face oamenii de stat autentici – dacă Europa i-ar mai avea.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
