De la rețele sociale la glonț – sau când cuvântul a pierdut în fața urii
Mirela Coman
28.09.2025
Asasinarea lui Charlie Kirk a fost, pentru România, o revelație stranie. Mulți părinți au descoperit cu surprindere că numele îi era deja familiar copiilor lor. Ei îlurmăreau, îl citau, îl interiorizaseră ca reper. Dintr-odată, s-a făcut vizibilă o prăpastie între generații, nu doar de gusturi muzicale sau vestimentare, ci de sursede informare, de referințe și de moduri de înțelegere și interpretare a lumii.
Reacțiile românești au fost previzibile: unii au decretat că „și-a căutat-o”; alții, mailucizi, au deplâns faptul că dezacordul nu a mai putut fi tranșat prin argument, ci prin violență. Politicienii, în marea lor majoritate, au tăcut. Nu din discreție, ci din frică. Cazul Kirk, deși exterior, obligă la o alegere incomodă între conservatorismși progresism. Or, pentru cariera unui politician autohton, orice alegere e periculoasă. Într-o lume de improvizație, cel mai sigur e să nu spui nimic.
Dar ce înseamnă „conservatorism” în România? Este el o asumare a libertățiiindividuale sau o mască pentru autoritarism? Este o înrădăcinare în tradiție saudoar un decor de nostalgii? Într-o țară în care dictatura, comunismul și tranziția au erodat aproape orice „bun” de conservat, a te declara conservator echivalează, adesea, cu a conserva confuzia. Spre deosebire de Franța sau SUA, unde tradiția, oricât de discutabilă, are consistență istorică, România își revendică un trecutamestecat din traume, iluzii și bricolaj cultural. Din ce să conservăm? Din ce să ne revendicăm?
Religia, altădată considerată piatra de hotar a identității conservatoare, nu maidelimitează nimic esențial. Există progresiști credincioși, conservatori gay, tradiționaliști sceptici. Așadar, linia de demarcație nu mai e credința, ci felul încare fiecare manipulează simbolurile. Identitatea conservatorismului românescrămâne, astfel, o structură de hârtie – vizibilă, dar fragilă.
Între timp, informația curge abundent, amețitor, și, în loc să lumineze, întunecă. Când nu ai educație istorică și politică, când nu exersezi dezbaterea, știrile se transformă în toxine pe care le asimilezi aproape la fel de natural cum respiri aerul. Orice fapt devine slogan, orice argument devine pretext de insultă, orice dialog se degradează în lozincă. Informația, folosită fără digestie critică, otrăvește. Ea nu e doar ceea ce citești, ci felul în care lași să te influențeze. Fără repere istorice șipolitice, fără exercițiul gândirii critice, devine toxină: amplifică prejudecăți, frici șifrustrări și transformă dialogul rațional în imposibilitate. A fi informat nu echivalează automat cu a fi înțelept; adevăratul pericol stă în incapacitatea de aasimila și prelucra personal informația în judecată lucidă.
În această atmosferă, cazul Kirk nu e un episod exotic, ci un avertisment. Ne aratăcum întreaga lume alunecă spre lipsă de discernământ și derută morală. E mai ușorsă etichetezi decât să argumentezi, mai simplu să reduci totul la „-ism”-uri decât săgândești. Iar când dialogul se epuizează, rămâne pumnul. Sau glonțul. Și, odată ceintri pe acest teren, totul devine rapid, dur și irecuperabil.
Pentru România, lecția ar trebui să fie clară: nu bătălia pentru idei e în joc, ci libertatea de a le exprima. Dacă pierdem și această libertate, putem închide biblioteca și deschide poligonul.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
