Cristina Danilov: Fascinanta și cruda lume a desenului animat
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
10.11.2025
Pe când avea trei ani, fiul meu, întrebat de un musafir ce va dori să ajungă când va fi mare, a răspuns dintr-o suflare – mutant cu puteri supranaturale. Răspunsul lui ne-a uimit pe toți, în anii 90 nu cochetam cu inteligența artificială, robotul Sophia era în stadiu de râșniță de cafea, iar copilul nu doar că nu avea noțiunea termenilor, dar nici nu avea de unde auzi, în casă, o asemenea idee de natură avangardistă. Puțin încurcat, musafirul a întrebat: Poate vrei să spui medic? Nu, a replicat fiul meu, vizibil enervat, eu o să fiu mutant, ce nu înțelegi, de ăla cu mușchi, ca în desene animate!
Identificarea cu diverse personaje, fictive și cu puteri supranaturale, este ceva firesc la copii când au vârste între 3 și 10 ani. Nu este vorba doar de felul cum ei doresc să se îmbrace, prefăcându-se, în costumele lor, că zboară sau conduc lumea, ei, copiii, pot explora totul în jur într-un mod mult mai imaginativ decât ne așteptăm. Astfel, pot trăi o varietate bogată de experiențe: pot deveni prințese, mutanți, omul păianjen sau pirați. La aceste vârste, personajele imaginare fac parte din dezvoltarea lor: este modul în care încep să cunoască lumea în care au venit să trăiască. Indiferent dacă îl întruchipează pe Superman sau Elsa, prințesa de gheață, acești eroi le permit să ajungă dincolo de ceea ce este permis copiilor în viața reală. Fantezia este pentru ei un mod de a învăța. Cu imaginația lor creează situații și se plasează în ele devenind omuleții atotputernici pe care nu-i vor vedea, din păcate, niciodată, mai târziu, în carne și oase.
Astăzi, spre deosebire de anii copilăriei mele, părinții rezolvă mult mai simplu problema timpului liber al celor mici și a fanteziei acestora: punând la dispoziția lor o telecomandă sau o tabletă. Există o tendință din partea multor adulți de a considera că desenele animate nu au nimic în neregulă, de a presupune că sunt avizate de o echipă de psihologi și scenariști specializați, și că, prin urmare, nu sunt periculoase pentru copii. Așadar, copiii dispun de telecomandă și tabletă la orice vârstă, fără nici o restricție, unii chiar ore în șir.
Identificarea copiilor cu protagoniștii desenelor animate poate avea și o altă fațetă, însă, mai puțin educativă, pentru că cei mici încep să acționeze uneori sub deviza „ce poate face eroul meu, pot face și eu, de asemenea”. În primul rând, trebuie să avem în vedere că, deși există o mare varietate de desene animate, nu toate sunt potrivite pentru copii chiar dacă sunt promovate ca fiind destinate acestora. Simplul fapt că un serial de televiziune este produs în format de desene animate nu îl face întotdeauna recomandabil pentru consumul copiilor, iar greșeala pe care o fac mulți părinți e că le permit acestora să vadă orice fel de desene animate, cu teme pe care copilul nu este pregătit să le înțeleagă. Practica arată că violența în desene animate, precum și în multe programe de televiziune pe care un copil nu ar trebui să le vadă niciodată, este pe cât de frecventă, pe atât de îngrijorătoare. Un studiu al CNA arată că postul Cartoon Network este “campion” la difuzarea emisiunilor cu conținut violent, cu 27 de acte violente pe oră. Studiile efectuate au demonstrat ca privitul la acest tip de programe conduce la efecte negative majore asupra copiilor, astfel, aceștia devin insensibili la violență, nu se mai tem de violența îndreptată împotriva lor sau a semenilor și devin mai agresivi, acceptând violența ca pe un mod de a rezolva problemele la grădiniță sau la școală.
Cu siguranță mulți sunt fani ai serialului Sponge Bob, fascinant pentru umorul său negru, dar imposibil de înțeles la vârste mici, nu doar pentru umorul cu tâlc ci și din cauza ideilor absurde propuse și realizate de protagoniști . Într-un serial, de exemplu,copiii sunt sfătuiți să pună picioarele în ulei clocotit pentru a se vindeca de răceală. În altul, personajul principal se întreabă, revoltat, atunci când e rugat de un muribund să-l ajute, de ce ar trebui să facă asta. Încă un exemplu îl găsim în The Simpsons , serial care nu ar trebui autorizat pentru copiii sub 12 ani nu doar din cauza comportamentului violent manifestat de personaje ci și pentru felul în care sunt marcate rolurile de gen. Despre aluziile politice nu mai vorbim. Homer Simpson prezintă crize explozive de natură recurentă sau comportament tipic persoanelor incapabile să-și controleze impulsurile violente care, după ce au suferit crize, dau semne de rușine și regret. Sponge Bob a fost asociat cuSindromul Williams, un proces caracterizat printr-o aparentă lipsă de inhibiție socială, o tendință de a exagera vorbirea (care este foarte bogată în gestică și exprimare emoțională), de a folosi cuvinte inexistente și de a manifesta o anumită deficiență de intelect. Sponge Bob, un cumul de lene, minciună, prostie și lipsă de empatie, a stârnit un adevărat scandal în Statele Unite, după ce cercetările unei echipe de psihologi de la Universitatea din Florida au dovedit că urmărirea unui asemenea serial de către copii sub 12 ani le-ar aduce mari prejudicii comportamentului în viitor. Rețelele de socializare s-au încins, părinții au fost scandalizați pentru faptul că li s-a recomandat de specialiști să evite un asemenea serial în programul pentru cei mici, considerând că li se îngrădește astfel dreptul la libertate.
Câți nu-l compătimesc pe bietul măgăruș Eeyore (Igor) din Winnie the Pooh, un personaj cu semne subiective ale unei tulburări afective cunoscute sub numele de distimie -oameni posomorâți care nu sunt înclinați să se bucure și să simtă bucurie, critici și veșnic nemulțumiți, dezinteresați de treburile zilnice, fără speranță, și cu o stimă de sine scăzută. Ce efect va avea Eeyore măgărușul asupra psihicului unui copil de doi- trei ani, sigur, cu puțină imaginație, putem prevedea rezultatele.
Desenele animate pot ajuta la dezvoltarea empatiei la copii, dar o pot împiedica în unele contexte. Totul depinde de tipul de desene oferite copilului dacă e sau nu potrivit pentru grupa de vârstă a acestuia și, în general, dacă este destinat unui copil. Copiii încep să-și dezvolte capacitatea empatică foarte devreme. Mesajele subliminale există și, deși nu sunt ușor de perceput de conștient, ele rămân ancorate în subconștient. Aceste mesaje pot varia de la simple sloganuri comerciale care induc consumul, la mesaje care pot schimba în timp atitudinea unui copil, acționând asupra modului său de a acționa și de a gândi. Copilăria este o țintă ușoară datorită capacității mari de absorbție a informațiilor. Desenele animate, unele aparent inofensive, pot conține mesaje subliminale care influențează concepte și stereotipuri referitoare la sexualitate, violență, mod de alimentație, ca să dau doar trei exemple. Realitatea ne oferă cazuri hilare și îngrijorătoare: un copil de cinci ani a fugit de acasă plănuindu-și din timp evadarea pentru că așa a văzut In Ed, Edy & Eddie, un altul a fumat un smoc de iarbă din fața blocului imitându-l pe Homer Simpson, altul și-a rupt coastele după ce a sărit din vârful unui copac, ca Spiderman. Sunt trei cazuri, toate reale.
Un timp excesiv al copilului în fața ecranului sau tabletei îl poate învăța că modalitatea de a rezolva anumite probleme din viața reală este să facă lucrurile așa cum acționează supereroii lui desenați. Din același motiv, este potrivit ca părinții nu doar să vadă din când în când desene animate cu copiii lor sau măcar să știe ce urmăresc cei mici când sunt lăsați ore în șir singuri în fața ecranului, ci și să permită acestora să-și spună propriile interpretări. Comunicarea copil-părinte este o alternativă sigură de combatere a efectelor negative ale fascinantei și crudei lumi, din păcate, a desenului animat.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
