Când vor veni lupii într-adevăr, Petrică va fi deja în exil
Mirela Coman
16.08.2025
Trăim vremuri în care trecutul nu ne mai avertizează, ci ne bântuie.
Într-o Românie ce-și cară cu stăruință trecutul în spinare ca pe o raniță nedezinfectată, se repetă o poveste veche, cu personaje noi, cu scenografii digitale, dar cu aceeași morală obosită: extremismul se instalează într-o societate bolnavă de neputință. Nu pentru că lupii urlă prea tare, ci pentru că oile au fost trădate de câini.
Din 1927 până în 1941, mișcarea legionară a pătruns încet dar sigur într-o Românie interbelică răvășită de crize, corupție, trădări politice și frustrări sociale. Ce a urmat e cunoscut: crime politice, cult al morții, simulacre mistice și o dictatură brutală. Când Corneliu Zelea Codreanu a fost prezentat ca salvatorul moral al națiunii, parlamentul era un cârciumar cu diplome false, iar justiția împărțea dreptatea în doze arbitrare, la ordin.
Astăzi, istoria nu se repeată întocmai, dar face rime tot mai stridente. Avem un popor iritat, precar informat, suprasolicitat emoțional și cu o capacitate tot mai mică de a face distincții. În acest decor, AUR, partidul-vagon de nemulțumiri, nu este o anomalie, ci un simptom. A fost votat nu pentru că programul său politic este sofisticat, ci pentru că împrejurările au fost rudimentare. Când statul este perceput ca fiind simulat, extremistul devine o opțiune.
De ce este periculos ceea ce se întrâmplă azi? Pentru că manipularea nu mai e uneltită în taină, subtil și precaut, ci este un aparat industrial. Cu Facebook, TikTok, AI generativ și site-uri obscure care mixează adevăruri și minciuni, omul nu mai caută realitatea, ci confirmarea. De la „dovezile“ conspirației mondiale până la paranoia controlului european, propaganda a devenit la fel de omniprezentă ca umiditatea: o simți, dar nu o mai poți evacua.
În paralel, presa, transformată în bocitoare sau trompetă, finanțată prin rețele de ONG-uri obediente, închiriază adevărul la minut. Când jurnalismul devine marketing politic, iar instituțiile sunt prelungiri ale serviciilor, cetățeanul nu mai are nicio șansă să deosebească salvatorul de profitor.
Să revenim la istorie. Legionarii nu au fost demonizați când au apărut, ci când au ajuns să conteze. Au fost acceptați de elite, sprijiniți de tineri, glorificați de o parte a presei. Au devenit monștri când deja și-au făcut cuib în inima statului. Abia atunci a realizat națiunea că haosul nu e o terapie.
Acum, orice sclipire de naționalism este demonizat automat. AUR e prezentat ca anticamera fascismului, iar o parte din populație, văzând exagerarea, va deveni insensibilă la apariția unui extremism real. De când (martie 2025) DIICOT a dat lovitura de teatru cu dosarul „Vlad Țepeș” și noua Geție a „consiliilor de moși”, nimeni n-a explicat clar dacă e vorba de puci sau de pantomimă cu dacopati. Cum să mai deosebești un pericol autentic de o alarmă falsă? Când vii cu atâtea strigăte de lup imaginar, nimeni nu te mai ascultă când vine haita.
Naționalismul – între grijă legitimă și nostalgii primejdioase
Trăim într-o epocă în care cuvintele și ideile riscă să devină caricaturile lor. Termeni altădată nobili sau, în orice caz, respectabili, se trezesc târâți în bătălii ideologice obscure, transformați în lozinci, stigmate ori pretexte. Unul dintre acești termeni este, fără îndoială, naționalismul.
Naționalismul – în forma sa civilizată, democratică – nu e un capriciu, nici o reședință a intoleranței. E, pur și simplu, o formă de atașament. Atașament față de propria cultură, față de limba maternă, față de obiceiurile și reperele unui spațiu care ne-a dat nume și rost. A susține că o asemenea atitudine e ilegitimă echivalează cu a refuza fiecăruia dreptul la identitate.
În democrațiile consolidate, naționalismul nu e doar tolerat, ci și reprezentat politic – cu condiția să nu se transforme în ideologie exclusivistă, într-un vehicul al urii sau într-o orchestră a resentimentului. El poate însemna grijă pentru binele național, solidaritate cu cetățeanul de rând, discernământ în fața globalismului grăbit.
Dar aici e și locul unei precizări esențiale: a fi naționalist nu înseamnă, în mod automat, a fi legionar. A confunda naționalismul democratic cu ideologia Mișcării Legionare e o greșeală de gramatică politică și de igienă morală. Legionarismul a fost o combinație toxică de misticism violent, antisemitism agresiv, cult al morții și dispreț față de pluralism. A-l readuce în actualitate, fie și prin nostalgii romantice sau reevaluări estetizante, înseamnă a invita demonii înapoi în casă.
Așadar, să fim nuanțați. Naționalismul – în forma sa lucidă, atentă, deschisă dialogului – poate avea un loc legitim în agora. E, uneori, o voce necesară într-o lume care uită prea ușor cine este. Dar când naționalismul se închide în sine, când devine dogmă, când are nevoie de dușmani pentru a exista, el încetează să fie o opțiune onorabilă și devine o formă de alienare.
Există, așadar, o linie de demarcație fină, dar crucială: între patriotism și patologie, între grijă și fanatism, între memorie și mitologie. Să nu o pierdem din vedere.
Extremismul nu apare peste noapte și nici nu este produs exclusiv al ideologiei; el crește din frustrare, din lipsuri, din teamă și din sentimentul tot mai acut că regulile nu se mai aplică tuturor. Iar istoria ne arată limpede: nu agitația vocilor libere e pericolul democrației, ci tăcerea apăsătoare a celor care nu mai cred că are rost să vorbească.
Creșterea Alianței pentru Unirea Românilor (abreviat AUR) în audiențe – accelerată de mototul suveranismului ce se opune globalismului – este asociată, cumva forțat și manipulator, cu pericolul extremismului, AUR devenind “dușmanul de serviciu”, asociat cu pericolul rușilor care stau la pândă să invadeze România, cu legionarii reinventați, cu fasciștii mascați în naționaliști.
Și pare că nimeni nu mai vrea să analizeze de ce o mare parte a poporului se îndreaptă spre suveraniști. Astfel se pierde din discuție motivația reală a acestor votanți, anume aceea că cei care votează AUR nu o fac neapărat pentru că au citit un program, ci pentru că simt că nimeni nu-i mai ascultă. Acolo unde oamenii nu mai speră că pot construi ceva, vor începe să demoleze.
În concluzie, pericolul real nu este AUR, ci ceea ce face posibilă creșterea AUR-ului: o societate demobilizată, un stat slab, o clasă politică coruptă, o presă cumpărată, un electorat saturat de promisiuni false. Pe fondul acestei pustietăți, când vor veni „legionarii veritabili”, așa cum istoria ne arată că pot veni, oamenii vor fi deja imuni la avertismente. Petrică nu va mai fi ascultat. Poate nici prezent.
Însă, paradoxul rămâne: cu cât mai strident strigi „extremiști!”, cu atât mai mare devine tentația pentru cei care nu mai cred în nimic. Iar când credința moare, se naște fanatismul.
Petrică, cel care strigă azi “vin lupii”, e deja pregătit să plece. Poate în Franța, poate în Canada, poate într-un exil interior, tăcut și resemnat.
Într-o Europă confuză, într-un stat paralizat, într-o societate scuipată între ochi și otrăvită cu informații tructae, lupii pot veni liniștit. Vor fi într’ai lor.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
