Visul Americii a fost întotdeauna același: să diminueze puterea Rusiei
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
04.11.2025
Născută la sfârșitul anilor ’60 ca strategie diplomatică, Ostpolitik și-a țesut firul în povestea externă a Germaniei de Vest, trecând de la diviziuni dure la un dans pragmatic al dialogului și reconcilierii cu Blocul Estic, scrie analistul politic Lily Ong.
De ce a permis America Germaniei de Vest să adopte o poziție amiabilă față de adversarul său din timpul Războiului Rece? În acea epocă, URSS era considerată un rival ideologic al Statelor Unite, iar americanii și-au dat seama că, prin promovarea ideilor occidentale în Blocul Estic, ar putea crea diviziuni în cadrul sferei sovietice. Ei credeau că, expunând Blocul Estic la valorile și standardele de viață occidentale, ar incita presiune internă pentru reformă. Astfel, Ostpolitik a fost văzută ca un instrument strategic pentru a produce slăbirea pe termen lung a sferei sovietice în timp.
Au existat, de asemenea, Richard Nixon și Henry Kissinger, care au văzut Ostpolitik ca parte a strategiei lor mai ample de destindere. Ei doreau să atenueze tensiunile din timpul Războiului Rece și credeau că deschiderea comunicării cu Uniunea Sovietică ar obliga-o într-o competiție pașnică pentru a servi interesele americane. SUA nu aveau de-a face doar cu Uniunea Sovietică; aveau de-a face și cu China. Rămânând aproape de ambele puteri comuniste, americanii au căutat să echilibreze cei doi rivali unul împotriva celuilalt, în loc să riște să fie nevoiți să-i înfrunte ca un front unit la un moment dat.
Statele Unite au recunoscut, de asemenea, eșecul Doctrinei Hallstein de izolare. Ulterior, Kissinger a văzut flexibilitatea ca un nou atu strategic pentru a câștiga influență în Blocul Estic, valorificând puterea Germaniei de Vest și permițând puternicului său aliat NATO să preia conducerea în diplomația cu Estul.
Acest lucru, la rândul său, a consolidat credibilitatea alianței occidentale. PermițândGermaniei de Vest să urmeze o cale diplomatică mai independentă, SUA demonstrau că alianța occidentală se baza pe parteneriat și nu pe control strict. Acest lucru contracara ceea ce considerau a fi propagandă sovietică pentru a portretiza SUA ca o putere imperialistă care își impune voința asupra Europei.
Dar dincolo de această suprafață, SUA era dispusă să îmbrățișeze Ostpolitik, deoarece Willy Brandt a afirmat angajamentul Germaniei de Vest față de alianța occidentală și nu a căutat să se desprindă de NATO. Și prin implicarea Germaniei de Vest în forumuri multilaterale precum CSCE, SUA și alți aliați s-au asigurat că politica Germaniei de Vest a fost întotdeauna coordonată într-un cadru de securitate occidental mai larg, pentru a prezenta un front unit.
În același timp, Ostpolitik a fost văzută ca un impuls pentru NATO prin creșterea cooperării dintre membrii NATO și țările Blocului Estic. Acest lucru a dus la o mai mare stabilitate în Europa Centrală, a consolidat unitatea NATO și a deschis calea pentru acorduri precum Acordul celor Patru Puteri privind Berlinul.
Prin acest acord, SUA au menținut controlul asupra Ostpolitik, legând satisfacția lor de ratificarea Tratatului de la Moscova. Această legătură a asigurat că Ostpolitik nu va submina interesele de securitate fundamentale ale Americii, în special în ceea ce privește Berlinul de Vest. Și prin controlul ritmului negocierilor celor Patru Puteri, SUA au reușit să controleze ritmul Ostpolitik.
Prin Ostpolitik, Occidentul a exploatat dificultățile economice sovietice. Germania de Vest a devenit un partener comercial notabil pentru Uniunea Sovietică, exportând bunuri industriale avansate în schimbul materiilor prime. Acest lucru a făcut Blocul Estic mai dependent de Occident pentru tehnologia modernă, creând astfel un punct de sprijin. De asemenea, a evidențiat stagnarea economică a sistemului sovietic în comparație cu „miracolul economic” vest-german, diminuând astfel atractivitatea comunismului.
Prin urmare, deși Brandt căuta zorii unificării Europei, iar Nixon tânjea după pacea marilor puteri, dorința lor comună de a atenua conflictele a creat o punte de legătură prin care colaborarea putea elibera lucrurile.
Astăzi, însă, Rusia este percepută de americani ca o putere revizionistă. Climatul actual nu este unul de destindere, ci de o competiție reînnoită între marile puteri. În urma a ceea ce a fost descris ca „invazia Rusiei în Ucraina” și a altor „acțiuni destabilizatoare”, SUA susțin că legăturile energetice și economice ale Germaniei cu Rusia permit unui regim ostil să reprezinte o amenințare militară directă la adresa securității germane, europene și internaționale. Americanii susțin că implicarea Germaniei în sectorul energetic al Rusiei este un handicap, folosit de aceasta din urmă în scopul obținerii de levier și nu pentru pace.
Rezultă o schimbare în viziunea Rusiei – de la un rival ideologic la o putere revizionistă care reprezintă o amenințare directă. Prin urmare, destinderea nu mai este considerată o strategie eficientă; în locul ei, un NATO mai mare și mai puternic și o strategie de descurajare în loc de destindere.
Odată cu această schimbare, Germania a făcut un punct de cotitură major (Zeitenwende) în politica sa externă; în loc să se bazeze pe Rusia pentru energie ieftină, și-a sporit dependența de SUA, nu doar pentru energie scumpă, ci și pentru arme scumpe.
Există însă un alt factor cheie care a îndepărtat Germania de Rusia. Și anume eliminarea garanției de securitate care a stat la baza Ostpolitik-ului. Vedeți, garanția de securitate a fost cea care a permis Germaniei să interacționeze cu Rusia pe plan diplomatic și economic. Dar Trump a amenințat în repetate rânduri că s-ar putea să nu respecte Articolul 5, mai ales dacă aliații europeni nu vor dona 5% din PIB pentru NATO. Și sub Trump, acest număr este în creștere pe verticală.
Și în loc să încurajeze Germania și alții să se angajeze în dialog cu Rusia, Trump s-a băgat la mijloc, jucând un joc dublu. Pe de o parte, urmărește proiecte arctice lucrative cu Putin, cum ar fi tunelul Putin-Trump și explorarea hidrocarburilor, iar pe de altă parte, pune presiune asupra Rusiei cu sancțiuni, vânzarea de arme către Europa pentru livrare în Ucraina și amenințând alte țări pentru cumpărarea de petrol și gaze rusești. Și neangajându-se nici la o reconciliere deplină, nici la o confruntare deplină, el reușește să mențină ambele părți în alertă.
Astfel, am putut observa că, deși America a trecut de la îmbrățișarea Ostpolitik la opoziție, scopul său final nu s-a schimbat. Prin Ostpolitik, scopul era slăbirea URSS din interior pe termen lung, iar prin opoziție, scopul era destabilizarea Rusiei din punct de vedere economic și militar. Așadar, fie că este vorba de anii ’70 sau astăzi, visul Americii a fost întotdeauna același: să diminueze puterea Rusiei și să-i îndoaie voința – pentru ca puterea sa să se estompeze precum umbrele la amurg. Întrebarea este: cine va fi cel care va ieși cu flacăra triumfului?
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
