„Nimeni nu mai vede cultura ca investiție”
Interviu cu actorul Viorel Păunescu
Valentin Gros
07.10.2024
Viorel Păunescu a absolvit IATC în 1989, la clasa lui Dem Rădulescu. A făcut roluri de referință în teatru în numeroase piese, precum: „Regele moare” de Ionesco, „Levantul” după Mircea Cărtărescu, „Patul lui Procust” după Camil Petrescu. A jucat în zeci de filme, printre care: „În fiecare zi mi-e dor de tine”, „Terminus Paradis”, „Faimosul paparazzo”, „Star Wars: The Rise of Skywalker”, „Haita de acțiune”.
„Pe vremea comuniștilor se făceau filme mai bune”. Clișeu sau adevăr?
Răspunsul pe scurt ar fi – și, și. Depinde cine afirmă și la ce se referă, de fapt. Dacă vorbim despre cei din generația 50 chiar 60+, ei își vor aminti de filmele din tinerețea lor, cele care i-au făcut să râdă, cele care i-au făcut să plângă. Foarte greu le vine acestora să „înghită” temele moderniste din prezent. Ei sunt cei care, în timp ce se uită la Cinemaraton, vor spune replicile odată cu actorii, fie că se uită la „BD-uri”, la seria „Comisarului” sau la „Buletin de București”. Filmele de acum nu le sunt pe plac, cel puțin nu întotdeauna. Cei tineri se vor entuziasma la fiecare film care le atinge o coardă undeva. Ei nu au termen de comparație. Foarte puțini se uită la cinematografia de dinainte de revoluție, marea majoritate preferând doar prezentul.
Cum e posibil să credem că în vremuri de cenzură (uneori draconică) se făceau filme mai bune decât pe timp de libertate?
Dintr-un anumit punct de vedere ar fi explicabil. Și atunci, ca și acum, existau rețete de film. Românul de dinainte de 90 știa că atunci când se uită la un film românesc cu temă contemporană – cum ar fi filmele lui Dan Pița, Mircea Daneliuc, sau comediile „Buletin de București” sau „Căsătorie cu repetiție” – îi vor apărea și secvențe cu „Trăiască și înflorească”. Le ignora. Le trecea cu vederea, pentru că era atent la replici și la subiect ca nu cumva să piardă din așa numitele șopârle pe care scenariștii, regizorii, actorii le băgau în film. Era și asta o formă de creativitate, de subtilitate. Interesant era că pe atunci părea că toți sesizează și interpretează corect mesajul transmis subtil.
Există clasica diferență între un film comercial, cu succes la public, și un film cu valoare artistică, apreciat de exegeți. Cum au evoluat lucrurile din perspectiva succesului la public?
În primul rând s-a schimbat publicul. Cinematografele nu se mai umplu ca altă dată. Cele mai multe săli sunt în mall-uri. Pe de altă parte, succesul de public este direct proporțional, în cele mai multe cazuri, cu publicitatea făcută filmului. În cazul filmului românesc, partea de publicitate este in general ignorată. La publicul de azi s-a instaurat un soi de snobism, în sensul că orice e românesc, nu merită prea mare atenție, în timp ce filmul străin, preponderent american, trezește curiozitate. Sunt foarte multe nuanțe. Să nu uităm că în acest moment telecomanda, laptopul sunt dominantele vieții tinerilor care preferă să stea în pat sau în fotoliu să urmărească un film sau altul. Înainte, filmul era și un prilej pentru tineri de a-și duce colega de clasă pe care o iubeau în taină la film.
Acum, cum e?
Acum, situația este cu totul și cu totul alta. Aduceți-vă aminte cât de mulți s-au dus la „Declarație de dragoste”. Acum, un astfel de film ar trece cu totul neobservat, indiferent cât de bine ar fi făcut. Succesul de public ar putea fi analizat din punct de vedere sociologic. Cred că rezultatele ar deschide ochii unora. Dar dincolo de toate acestea, comoditatea, televiziunea prin cablu, tehnologia, aplicațiile, internetul au afectat industria cinematografică.
Sunt actorii „de azi” mai slabi decât cei „de ieri” (și aici putem da o mulțime de exemple – Olga Tudorache, Irina Petrescu, Valeria Seciu, Radu Beligan, Amza Pellea, Dem Rădulescu…)?
Depinde la ce te raportezi. Amza Pellea, Mircea Albulescu, Olga Tudorache, Olga Delia Mateescu, Marin Moraru, Dem Rădulescu, Alexandru Repan, George Constantin sunt doar câțiva dintre marii actori care figurau în distribuțiile filmelor dinainte de 90. Toți îi cunoșteam. Erau apreciați, aplaudați, se ridica pălăria când îi vedeai pe stradă, unii se lăudau că l-au văzut pe actorul X sau pe actrița Y când trecea strada la Romană. Respectul venea ca efect al uriașului lor talent. Astăzi, sunt mulți tineri despre care nimeni nu știe nimic, pentru că nu îi identifică exact. Sunt câteva vârfuri, firește, dar există o masă de actori tineri despre care se știe mai puțin spre deloc. Paradoxal, în anii în care o generație de actori formată la institut cu greu depășea zece absolvenți, acea generație era mai bine cunoscută, asimilată decât acum. Dar pe cei care terminau atunci IATC-ul îi vedeai jucând și la teatru, erau emisiunile de divertisment, Teatru TV, filmele de televiziune, filmul de cinematograf. Într-un fel, românilor li se făcea cunoștință cu ei.
În prezent, câți absolvenți sunt?
Acum, de pe băncile facultăților de teatru și film ies cam 200 pe an, la nivel național. Dacă au noroc în viață, ajung să se facă remarcați. Dacă nu, vor încerca să gasească alternative: să participe la castinguri pentru reclame, pentru film etc. Azi joacă, de mâine în trei ani, nu. Sunt mai slabi? Nu știu. Sunt mai talentați? Nu știu. E greu de făcut o asemenea apreciere. Înainte de 90, absolvenții erau repartizați la teatre, unde trebuiau să stea minim trei ani, iar în tot acest răstimp tinerii aveau posibilitatea să capete experiență, să simtă scena sub picioare, să se acomodeze în lumea pe care și-au dorit-o fără să fie stresați că nu au bani de țigări.
Actorii de azi sunt școliți de cei de ieri. De exemplu, cu tot respectul pentru domnul profesor Victor Rebengiuc, se pare că niciunul din studenții lui nu a ajuns la nivelul actorului Victor Rebengiuc.
Din păcate, nu actorii de ieri îi școlesc pe cei de astăzi, ci cei de astăzi pe cei de astăzi. Ceea ce e grav. Un tânăr care și-a luat masteratul, doctoratul și deci poate preda în institut nu poate să-i învețe pe studenți mai nimic. La nivel teoretic, poate. Dar un așa zis profesor, chiar dacă are doctorat, care nu a călcat pe scena vreunui teatru, nu a profesat, nu a căpătat experiență, nu prea are ce să-i învețe pe ceilalți. Foarte puțini sunt profesorii de generațiile trecute. E păcat, foarte mare păcat că s-a intrat într-o devălmășie educațională din care nu știu cum și dacă se va ieși vreodată.
Aceleași întrebări le putem pune și referitor la cei care nu apar pe peliculă, dar a căror muncă este foarte importantă – regizori, scenariști, directori artistici, autori de coloană sonoră etc.
Aici situația este diferită. Regizorii, scenariștii, operatorii sunt mult mai bine plătiți decât actorii. Ei s-au organizat în sindicate, ceea ce actorii nu au făcut. Se afirmă de multe ori că a dispărut creativitatea. Poate. Dar din punct de vedere tehnic lucrurile stau foarte bine. Pot spune că avem scenariști de film foarte buni. Mă gândesc la Mimi Brănescu. Dar nu vreau să uit să-i amintesc pe Tudor Giurgiu și Nae Caranfil care și-au făcut scenariile propriilor filme.
Are cinematografia de azi probleme cu finanțarea? Pentru „Mihai Viteazul”, regizorul Sergiu Nicolaescu a avut la dispoziție un buget imens. E mai greu acum să obții fonduri, în condițiile în care sunt mai mulți bani? PIB-ul României a cescut de 8 ori din 1989 si până în prezent.
În România nu se dau bani pentru cultură. Sigur că sunt probleme cu finanțarea. Cultura, din punctul de vedere al celor care au ceva de spus în țara asta, este privită ca o mare consumatoare de bani. Nimeni nu mai vede cultura ca investiție. Iar rezultatul acestei lipse de strategii naționale, de politici culturale eficiente se vede la fiecare pas.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
