Cristina Danilov: Timpul lui Hanlon
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
27.01.2025
Un fost ministru al finanțelor nu a știut cât e salariul minim pe economie, un premiera aflat din presă prețul unei pâini, un general român cu pretenții de strateg a comentat, la un post de televiziune, imagini prezentate ca fiind din război, ele fiind, de fapt, dintr-un joc pe calculator numit ArmA 3. Frederic Lefebvre, secretar de stat în guvernul Sarkozy, spunea că singura carte care l-a impresionat a fost „Zadig &Voltaire”, confundând nuvela lui Voltaire „Zadig” (Destinul), cu celebrul brand de lux. Ghinion, vorba unuia.
Există un principiu care spune așa: „nu atribui niciodată răului ceea ce poate fi denumit ca fiind prostie”. Cunoscut drept ” lama lui Hanlon”, acest principiu „filosofic” încearcă să asigure un strat protectiv pe sentimentele noastre fragile pentru a le permeabiliza împotriva ignoranței semenilor noștri. Un principiu care spune că, de cele mai multe ori, atunci când tindem să presupunem că oamenii acționează cu intenții răutăcioase, de fapt, nu e vorba de răutate, ci e vorba ori de neștiință, prostie, ori de neatenție sau chiar de lipsa completă a intenționalității. Trăim în epoca ignoranței, trăim abundența, rezistența și consecințele ei și căutăm ,prin urmare, să înțelegem ce beneficii poate aduce ignoranța atâta vreme cât este ”cultivată”.
Ignoranța, prin definiție, este starea de a fi fără cunoștințe sau cultură: o lipsă de interes pentru studiu, experiență sau practică. Toți ne naștem ignoranți, vorba lui Benjamin Franklin, și nu doar a lui. Apatia intelectuală creează cu ușurință scuze pentru a justifica eșecul în îndeplinirea ego-ului nostru, o ”scuză” care devine, din nefericire, rețetă pentru cei din jur. Ne promovăm credințele și atitudinea față de știință și cultură într-un mod ieftin, educând noile generații în același spirit, rezumându-se doar la căutarea pe ”goagăl”, generațiile mai noi devenind , în acest mod de educație, mai ineficiente decât predecesoarele sale.
Multă vreme, a existat un consens că este necesar să depășim ignoranța pentru a dezvolta potențialul fiecărui individ și a întări societatea. Modelul „individului dezirabil” atât în liberalismul clasic, cât și în neoliberalism, presupunea imaginea unei persoane care a depășit ignoranța pentru a putea calcula avantajele personale pe care le poate obține din deciziile și acțiunile sale. Pe scurt, ignoranța, până de curând, era privită ca negativitate.
Chiar și cei mai ignoranți oameni au încercat să pretindă în public, măcar de ochii lumii, cunoaștere sau erudiție diferențiată. Astăzi, dimpotrivă, ignoranța a ajuns să fie percepută ca o pozitivitate și tratată ca o marfă. „Omul ignorant” se redefinește și începe să apară pe scena publică fiind tipul ideal de cetățean: acea persoană care se caracterizează prin sărăcirea ideilor, a cunoștințelor, cu care marea masă se poate identifica. Educația și cultura, la rândul lor, încep să fie tratate ca amenințări care trebuie înlăturate, și vedem cu ochii noștri cât preț se mai pune astăzi pe ele. Mesajul ignorantului ajuns, adeseori, la granița cu analfabetismul funcțional, aflat în funcții de decizie ar putea fi tradus în următorii termeni: „Sunt la fel de ignorant ca tine, dar,spre deosebire de tine, am ajuns la putere, poți și tu, doar încearcă să copiezi. Nu ai nevoie de atâtea informații sau de prea multă cultură și educație pentru asta”.
Se instituie astfel o nouă formă de guvernare, nu doar la nivel înalt ci și la nivel de instituție, departament, administrație de bloc sau relații personale, mai eficientă și mai ieftină: guvernarea pentru și prin ignoranță.
O dată cu demonizarea educației și culturii, prin diverse mijloace, individul pare mândru că este ignorant, fapt demonstrat de aderarea lui la pozițiile anti-intelectualiste în vogă în societate. Într-o ciudată inversare a valorilor, de la ”ai carte, ai parte” la ” ai bani, ai valoare” , de la ” ce faci ?” la ”k fak ?” intelectualul sau cel care se distinge printr-o cunoaștere și pregătire specifică devine obiect al dezaprobării sociale, în timp ce mass și social-media ridică ode ignoranței, culturii de silicon și steroizi, analfabetismului. Așadar, în acest context, faptul că un premier n-a știut cât costă o pâine sau că un președinte a confundat un filosof cu un fotbalist, nu revoltă pe nimeni.
Menținerea, încurajarea și explorarea ignoranței au devenit, după cum vedem, obiective strategice ale clasei politice. Nu se investește prea mult în educație si cultură. Personal, sunt de părere că deloc.
Valoarea politică a ignoranței este legată de ideea de identitate. Identificarea e importantă întrucât este un proces prin care se construiesc atât identitatea personală, cât și relațiile și statutul social. Într-un context de sărăcire a limbajului și de sărăcie intelectuală și culturală, „identificarea” duce la formarea unor indivizi care se supun manipulării celor cu care se identifică și, în același timp, la excluderea tuturor celor care nu se încadrează în acest grup. Ai carte, iată, nu mai ai parte.
Individul ignorant, incapabil să facă distincția între discurs și realitate, între esențial și superficial, crede că el și limitările lui sunt imaginea lumii. Crede că oriunde va lucra, va fi slujbașul potrivit, deși nu are competențe. Crede că orice e întrebat, are un răspuns, deși răspunsurile lui nu sunt bazate pe cunoștințe. Când nu știe ce să răspundă, spune o glumă grosolană. E capabil să jongleze cu sărăcia limbajului și a informației în orice împrejurare, pentru că știe că marea masă de ignoranți nu va riposta.. Nu întâmplător, ignoranța este materia primă pentru cele mai variate forme de populism, în care emoția și sentimentele manipulate înlocuiesc reflecția critică, argumentele raționale și demonstrațiile empirice. Lipsa de cunoaștere a complexității societății, a evoluției ei, insecuritatea generată de această ignoranță, favorizează apariția unor tendințe psiho-politice și mișcări de masă reacționare, care caută într-un trecut idealizat siguranța și sensul vieții pierdute. Nu rareori auzim că pe vremea lui Ceaușescu totul era perfect. Nostalgicii trecutului cenușiu sunt exemple bune când vorbim despre ignoranți.
Deci, cui s-ar datora ignoranța, răutății sau prostiei? Răutatea, la urma urmei, este un element inerent al ființei umane – într-o măsură mai mare sau mai mică – și nu trebuie să o trecem cu vederea în timp ce suntem absorbiți de un principiu care pare, într-o glumă cu tâlc, să ofere mai multe variante de sofistică și răspuns. Deși oamenii au tendințe rău intenționate mult mai rar decât credem, este totuși un lucru care trebuie luat în considerare, chiar dacă Hanlon nu a dorit să vadă în ignoranță un semn al răutății. Însăși răutatea. Pentru că toți știm că acțiunile care ar putea fi atribuite ignoranței sunt, de fapt, rău intenționate în mod conștient sau inconștient. Cel puțin așa susține psihologia, nu ”goagăl”.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
