Eroarea 404: gândirea nu a fost găsită
Mirela Coman
19.11.2025
Sunt zile în care am impresia că omenirea, asemenea unui personaj dintr-un roman science-fiction, își întinde mintea pe un altar al comodităţii, în speranţa că zeultehnologic o va binecuvânta cu o formă de nemurire. Nu e prima oară când omul îşi caută dubluri: miturile noastre sunt pline de oglinzi, de statui care prind viaţă, de golemuri şi androizi care sfârşesc prin a semăna prea mult cu noi. Diferenţa e că, de data aceasta, dublura ne flatează, ne serveşte, ne rezolvă temele şi, cu un zâmbet rece, ne promite că putem gândi mai puţin.
Inteligenţa artificială nu e un balaur. E doar un instrument care, în mod paradoxal, începe să ne scurteze braţul interior – acela care merge din colţul ochiului până înadâncul minţii. Era scrisului de mână se împuţinează ca o limbă veche pe care o mai vorbesc doar câţiva cărturari. Cândva, literele caligrafiate erau o dovadă de răbdare, un exerciţiu de disciplină interioară. Astăzi, tastăm grăbiţi, iar tastaturaînsăşi devine prea lentă pentru cine simte că totul trebuie să fie „instant”.
Cititul de cărţi, la rândul lui, se subţiază ca o plajă luată de mare: pagina devine un deşert prea vast pentru o atenţie obosită. Unii studenţi nu mai răsfoiesc biblioteci, ci doar ferestre digitale care le spun totul „de-a gata”. Referatele lor au aerul unorproiecte bine împachetate, în care nu se mai vede nici transpirația căutării, niciezitarea începutului, nici rătăcirea frumoasă printre idei. E o ştiinţă fără trudă, o cunoaştere fără digerare, o lucrare născută fără autor. Iar ceea ce nu trece prin fibrapropriului gând nu ne aparţine cu adevărat.
Nici presa nu scapă de acest magnetism. În redacţii, materialele generate de AI devin tentant de eficiente, de exacte, de curate. Numai că, în spatele acesteiperfecţiuni, se instalează o formă de răceală: dispare mâna jurnalistului care se miră, care se enervează, care simte responsabilitatea unei fraze. O editorialisticăscrisă de maşini riscă să semene cu o oglindă fără urmă de abur: fidelă, dar lipsităde suflare umană. Totodată, în paralel cu comoditatea obținerii rapide a unormateriale nemuncite direct și cu economisirea timpului care ar fi fost necesarpentru producerea acestora, se mai petrece ceva – creativitatea, nefolosită, se atrofiază asemenea unui muşchi ţinut prea mult timp în atelă.
Literatura SF ne-a avertizat, uneori cu brutalitate poetică, despre această tentaţie a delegării gândirii. În „Dune”, calculatoarele omnisciente au fost cândva distrusetocmai pentru că ameninţau libertatea omului de a-şi conduce propriul destin. În„Fahrenheit 451”, ecranele care repetă necontenit aceeaşi lume sterilă ajung săînlocuiască lectura, imaginaţia, dialogul interior. Iar în „Neuromancer”, omul riscăsă-şi piardă identitatea într-o reţea care îi oferă totul, dar îi cere tăcut, în schimb, propria interioritate. Fiecare dintre aceste universuri, fie ele baroce sau distopice, poartă aceeaşi întrebare: ce rămâne din om când delegă altcuiva efortul de a visa?
Se spune adesea că AI poate imita inspiraţia. Dar inspiraţia nu e o sumă de cuvintebine potrivite, ci un gest interior, o tresărire de sens care vine dintr-o luptă, un eşec, o aşteptare, uneori chiar dintr-o suferinţă. Fantazia, în lipsa acestor tensiuni, se gripează. Empatia, dacă nu mai trece prin filtrul experienţei noastre, devine un simplu algoritm al emoţiei simulate. Iar satisfacţia muncii, dacă nu mai cunoaştegustul efortului, rămâne o fotografie fără negativ.
În altă direcţie, introducerea AI în serviciile publice ne remodelează limbajul. Vocea din telefon, care ne răspunde impecabil, dar fără vibraţie, devine noul chip al administraţiei. Comunicarea se transformă într-un schimb de coduri – eficient, darlipsit de acel tremur uşor al vorbirii omeneşti. Ne obişnuim cu răspunsuristandardizate, cu tonalităţi neutre, cu un limbaj care pare să fi fost spălat de toateimpurităţile umane: ezitare, căldură, nerăbdare, umor. Puţin câte puţin, limbanoastră riscă să devină un mecanism fără rezonanţă, iar conversaţia un protocol. Iarunde dispare vibraţia, dispare şi comunitatea.
Nu pledez în baza unei morale ce se opune evolutiei stiintifice și nici precum o pesimistă ce vede numai nori negrii la orizont. Și eu, la rândul meu, mă bucur de binefacerile tehnologiei care mă ajută, zilnic, să-mi fac viața mai ușoară. Dar îmipastrez precauția trează pentru ca, dacă astăzi îmi iau un bilet de tren cu doarcâteva tastări pe telefon, să nu ajung ca într-o zi să nu mai fie nevoie de biletul de tren pentru o plecare, vacanța fiind consumată prin iluzie programată din conectarea la telefon. Ştiu că tehnologia poate fi un aliat, nu un rival. Dar cred cătrebuie să păstrăm trează acea formă de vigilenţă care nu ne permite să ne abandonăm și pe noi înşine în braţele confortului. Omul nu evoluează renunţând la abilitățile lui, ci folosindu-le, chiar şi atunci când o maşină i le poate suplini.
Inteligenţa artificială, în fond, nu ne răpeşte nimic. Noi suntem cei care îi cedămbucăţi din ceea ce eram, convinşi că, astfel, ne vom uşura viaţa.
Inteligenţa artificială ne poate ajuta enorm, dar nu are voie să devină protezaspiritului. Poate să calculeze, dar nu să simtă responsabilitatea unui gând. Poate săgenereze, dar nu să creeze. Poate să analizeze, dar nu să tresară în faţa unui adevăr.
Viitorul nu va fi câştigat de cei mai rapizi, ci de cei care vor avea curajul să rămânăliberi în faţa instrumentelor pe care ei înşişi le-au construit. Iar libertatea aceastaîncepe cu o întrebare esenţială: ce vreau să rămână al meu în lume, când maşinapoate face aproape orice?
Nu, nu-mi doresc o umanitate care să se mândrească doar cu invenţiile ei, nu şi cu luciditatea lor. Dacă viitorul va fi unul în care omul şi maşina convieţuiescarmonios, acest lucru nu se va întâmpla prin abdicare, ci prin discernământ. Pentrucă, până la urmă, niciun algoritm nu poate ţine locul acelui mister fragil șineregulat pe care îl numim conştiinţă. Şi niciun calculator, oricât de inteligent, nu va şti vreodată cum arată efortul unei idei care se lasă cucerită greu, asemenea uneicetăţi care nu se predă decât celor care au curajul să o asalteze cu propriile lorgânduri.
Nu cred că venim din evoluția unor maimuțe mai dotate și nu vreau să cred că într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat am putea deveni ființe cu handicap asistate de roboți sau chiar roboți integrați treptat în sinele nostru.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram pentru clipuri și informații de ultim moment: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook ca să fiți conectați la prezent: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
