The European Conservative: Europa riscă să piardă totul
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
17.05.2025
Războiul din Ucraina a accelerat o ordine globală multipolară, cu puteri precum China și India care își exercită influența, iar Europa este marginalizată aproape exclusiv din vina deciziilor luate de elitele sale politice, consideră Eldar Mamedov, fost consilier politic superior pentru afaceri externe în Parlamentul European și diplomat leton, într-un interviu pentru The European Conservative.
În timp ce liderii UE au încercat să abordeze războiul din Ucraina din perspectiva „democrațiilor versus autocrațiilor”, India a achiziționat țiței rusesc, crescând importurile de la 2% la 20% din aprovizionarea sa din 2022. India își etalează puterea economică fără a face concesii față de evlaviile democratice retorice. Atât China, cât și India iau în derâdere sancțiunile, la fel ca și alte națiuni din BRICS, precum Brazilia, Nigeria, Africa de Sud și altele. După ultima expansiune, BRICS reprezintă acum până la 54% din populația lumii și 42% din PIB-ul global.
Asta face, consideră Mamedov, ca „ordinea bazată pe reguli” a Europei să sune mai degrabă ca o cameră de ecou regională decât ca un concept cu adevărat universal. PIB-ul UE încă îl depășește pe cel al Rusiei, cu o rată de 11 la 1, dar creșterea sa lentă de 1-2% și problemele energetice pălesc în comparație cu dinamismul Asiei. Europa nu este încă irelevantă, dar pe cale de a deveni.
Von der Leyen a impus un regim de sancțiuni care a dus la o creștere a prețurilor la energie cu 40% din 2022, industria germană pierde locuri de muncă, iar inflația este de 5% în 2025 – în timp ce PIB-ul Rusiei se situează la o creștere de 3,2%. Cele 149 de miliarde de dolari reprezentând ajutor financiar pentru Ucraina, începând cu 2022, reprezintă în mare parte împrumuturi pe care Kievul nu le poate rambursa, iar estimările privind reconstrucția (524 de miliarde de dolari, conform Băncii Mondiale) depășesc bugetul anual al UE (185 de miliarde de euro).
Kaja Kallas, șefa politicii externe a UE, continuă să insiste asupra unei „înfrângeri rusești” la fel de probabile ca ninsoarea în iulie. Retorica ei este dezechilibrată: îndeamnă Europa să descurajeze China alături de Rusia. Numește Iranul o amenințare globală. Toate acestea în același timp.
Kallas s-a transformat într-o persoană non grata de facto la Washington, secretarul de stat american Marco Rubio anulând, în ultimul moment, o întâlnire programată cu ea după ce a încercat să-i țină o lecție secretarului Apărării, Pete Hegseth, despre Rusia, la conferința de securitate de la München. Kallas trage Europa într-o confruntare pe mai multe fronturi pe care nu o poate câștiga.
China și India nu le pasă de moralizatoarele Bruxelles-ului; încheie acorduri cu oricine pot. UE a cheltuit miliarde pentru a înarma Ucraina, dar Rusia este încă în picioare. Între timp, industriile europene se prăbușesc, iar conform sondajelor realizate de Consiliul European pentru Relații Externe și YouGov, pluralismul din majoritatea țărilor europene favorizează o încheiere negociată a războiului din Ucraina, nu un război fără sfârșit.
O strategie realistă pentru Europa ar fi să renunțe la declarațiile despre sprijinul necondiționat „atât timp cât este nevoie” pentru obiectivele maximaliste și să se concentreze în schimb pe dinamica puterii, stimulentele pentru a pune capăt războiului și compromisurile fezabile.
În continuare, trebuie să existe o conversație serioasă despre ce fel de garanții de securitate pot fi acordate Ucrainei. Insistența asupra unei viitoare aderări la NATO este un eșec. UE ar trebui să se alăture administrației Trump în eliminarea acestui punct de pe ordinea de zi. În schimb, statutul neutru al Ucrainei ar trebui să fie codificat, nu doar verbal. O forță multinațională, mandatată de ONU, excluzând soldații din țările NATO și Rusia, ar trebui desfășurată într-o zonă demilitarizată de-a lungul frontierei.
Reconstrucția postbelică din Ucraina este într-adevăr o provocare monumentală. La sfârșitul anului 2024, Banca Mondială a estimat cifra la 524 de miliarde de dolari în următorul deceniu.
Situația economică a Europei este departe de a fi roz. PIB-ul colectiv al UE îl depășește cu mult pe cel al Rusiei, dar creșterea a fost lentă, cu o medie de aproximativ 1-2% anual în ultimii ani.
Și constrângerile fiscale sunt stricte. Multe țări ale UE, în special cele din NATO, jonglează deja cu creșterea cheltuielilor pentru apărare cu priorități interne precum asistența medicală și infrastructura. Ideea de a adăuga reconstrucția Ucrainei la acest mix – potențial 50 de miliarde de dolari pe an, dacă este distribuită pe parcursul unui deceniu – pare descurajantă, având în vedere că bugetele UE sunt deja suprasolicitate.
Aderarea Ucrainei la UE ar putea, teoretic, să ușureze povara dacă este încadrată în termenii Ucrainei ca un atu economic pentru viitor – gândiți-vă la producția militară sau la agricultură – în timp ce fondurile UE și accesul la piață îi stimulează creșterea. Dar iată problema: aderarea nu este rapidă. Procesul ar putea dura un deceniu sau mai mult. Iar integrarea unei țări sfâșiate de război cu 40 de milioane de locuitori, cu un PIB pe cap de locuitor mult sub chiar și cele mai sărace state ale UE, ar necesita revizuirea bugetului UE, a subvențiilor agricole și a structurilor decizionale. Și, în cele din urmă, unele țări, precum Franța, au referendumuri impuse de Constituție pentru fiecare nouă aderare la UE. Rezolvarea cvadraturii cercului nu este imposibilă, dar este o povară grea pentru o uniune care se luptă deja cu diviziuni interne.
Conflictul din Ucraina a scos la iveală într-adevăr vulnerabilitățile energetice ale Europei, dezvăluind cât de dependent rămâne continentul de furnizorii externi – mulți dintre aceștia nefiind exact în concordanță cu idealurile democratice înalte ale UE. Invazia Rusiei din 2022 a impus o judecată: Europa s-a străduit să-și reducă dependența de gazul rusesc, care reprezenta cândva peste 40% din importurile sale, la mai puțin de 15% până în 2023. Dar, în disperarea sa de a acoperi golul, UE a apelat la alternative dubioase, iar Azerbaidjanul iese în evidență ca un caz deosebit de ironic și tulburător.
Apelul lui Macron pentru „autonomie strategică europeană” – ideea că UE ar trebui să-și controleze propriul destin în apărare, energie și nu numai – sună nobil, dar mișcările energetice ale blocului îl fac să pară mai degrabă un slogan gol decât un plan serios. Să trecem peste tărâmul fals: rezervele de gaze ale Azerbaidjanului sunt o picătură într-un ocean în comparație cu nevoile Europei. Mai rău, Azerbaidjanul nu are capacitatea de rezervă pentru a-și satisface propria cerere internă, darămite pe cea a Europei. A importat în liniște gaze din Rusia și Turkmenistan pentru a păstra aparențele, ceea ce înseamnă că „diversificarea” UE ar putea fi doar o poartă din spate pentru combustibilii fosili rusești redenumiți.
La prima vedere, tabăra „războiul slăbește Rusia” are dreptate. Statisticile sunt discutabile, dar pare foarte probabil ca victimele Moscovei în război să se ridice la zeci de mii. Rezervele de 300 de miliarde de dolari sunt înghețate. PIB-ul său este cu 5% mai mic decât ar fi fost, conform propriilor estimări ale Rusiei, iar sancțiunile tehnologice i-au afectat considerabil accesul la aviație și cipuri.
Dar contrapunctul de vedere – o consolidare sino-rusă – sună mai convingător. Rusia nu se prăbușește; se adaptează. Sancțiunile au împins Moscova în brațele Beijingului – comerțul a ajuns la 240 de miliarde de dolari în 2024, în creștere cu 30% înainte de război. Mai mult, cei 10.000 de soldați ai Coreei de Nord din Ucraina semnalează o constelație mai largă. Rusia a semnat, de asemenea, un acord ambițios de parteneriat strategic cu Iranul, pe care Occidentul l-a înstrăinat în mod imprudent prin nerespectarea acordului nuclear din 2015. Nu este vorba doar despre o problemă sino-rusă; este o coaliție eurasiatică care se mișcă, deși nu este o axă.
Într-o lume economică multipolară, sancțiunile par din ce în ce mai mult un instrument ruginit – încă suficient de ascuțite pentru a răni, dar nicidecum arma decisivă pe care au fost odinioară împotriva statelor mai mici, mai puțin conectate. Schimbarea este evidentă. În anii 1990, când dolarul american domnea suprem, iar globalizarea funcționa în termeni occidentali, sancțiunile puteau sufoca o țintă precum Irakul sau Iugoslavia – izolate, dependente și depășite din punct de vedere economic. Rusia este diferită. A dezvoltat instrumente pentru a ocoli sancțiunile, cum ar fi comerțul cu China în yuani, sprijinindu-se pe partenerii BRICS și construind rețele paralele de plăți pentru a evita SWIFT. Chiar și Turcia, membră NATO, face comerț cu entuziasm cu Rusia.
Apropierea oferă o modalitate de a dezescalada, stabiliza și redirecționa resursele – fără a induce în eroare pe nimeni cu privire la natura lui Putin sau la ambițiile Rusiei. Argumentele pentru o competiție gestionată pornesc de la realitate: Rusia nu pleacă nicăieri. Este o putere nucleară cu 5.500 de focoase nucleare, un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU și putere de influență asupra energiei și securității Europei.
China este însă marele câștigător, blocând Rusia într-un rol de partener minor. India triangulează căutând acorduri atât cu Moscova, cât și cu Occidentul, pe baza intereselor sale naționale de securitate și economice, nu pe baza ideologiei. Chiar și Japonia și Coreea de Sud își ascund pariurile, căutând coexistența, nu conflictul.
Europa ar trebui să facă exact același lucru, jucând pe punctele sale forte, nu urmărind himera de a deveni o putere militară majoră. Europa nu poate depăși China sau cheltuielile SUA; strategia sa ar trebui să fie o renaștere a unei diplomații eficiente și pragmatice și a rezilienței economice. Dacă acest lucru eșuează, lumea realistă merge mai departe – Europa devine un muzeu al gloriei trecute, nu un jucător în noul joc.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com.
