Roata istoriei se întoarce și o să fim călcați pentru că stăm, ca proștii, în spatele ei
21.10.2025
În urmă cu douăzeci și trei de ani, eram într-un autobuz la Torino. Lângă noi, un tânăr cu ochelari rotunzi și aerul sigur al celor care „au înțeles lumea” citea ziarul Il Manifesto. Ținea ziarul cu un gest studiat, ca un intelectual de cinematograf, și dădea din cap aprobator, ca și cum fiecare paragraf ar fi confirmat că adevărul se află doar acolo — în textul marxist tipărit pe hârtie bună, de calitate occidentală.
Omul acela trăia în libertatea confortabilă a Occidentului, dar era fascinat de un comunism pe care nu-l cunoscuse niciodată. Noi îl priveam și nu știam cum să-i spunem că ideile acelea nu miros a libertate, ci a frig și frică. Că în spatele cuvintelor „egalitate” și „dreptate socială” s-au ascuns, pentru noi, ani de foamete, de umilință și teroare. Că propaganda nu are nicio legătură cu lumina stinsă la șapte seara, cu cozile interminabile pentru lapte sau carne, cu frigul care îți intra în oase și nu mai ieșea, cu teama de a spune un banc nevinovat și de a fi ridicat, de Miliție, de acasă pentru asta. Că în spatele fiecărui cuvânt despre „omul nou” se afla un om distrus.
Soțul meu mi-a șoptit atunci: „Mi-ar plăcea să-l întorc pe ăsta în timp, să vadă ce-am trăit noi.”
Nu era o dorință de răzbunare, ci o formă de neputință. O revoltă tăcută împotriva uitării.
Am înțeles atunci că libertatea, când nu mai doare, devine un bun risipit. Că atunci când omul nu mai știe cât a costat libertatea lui, începe să creadă că o poate reînnoi la fiecare colț de stradă, ca pe o cartelă de metrou.
Astăzi, după ani în care am crezut că istoria s-a încheiat, văd tot mai mulți tineri care se joacă de-a ideologiile, fără să știe că acestea nu glumesc. Unii redescoperă comunismul în forme „rebranduite”: progresism, neo-marxism cultural, activism de salon. Nu mai e teroare în stradă, ci moralism pe internet. Nu mai e Partidul care decide, ci o opinie colectivă care condamnă și exclude. Nu mai există „omul nou”, dar există „cetățeanul global”, la fel de obedient față de dogmă, doar că de data obedient nu din frică, ci din convingerea că libertatea lui e singura cale corectă.
În numele „egalității”, se cere uniformizarea. În numele „dreptății”, se cere anularea celuilalt. În numele „libertății”, ni se spune ce avem voie să gândim.
Așa se reîntoarce comunismul: fără steag roșu, dar cu hashtaguri.
Unii îl numesc „corectitudine politică”, alții „progres”, dar esența e aceeași: controlul limbajului, apoi controlul gândului. Lenin o numea „educație ideologică”. Astăzi se numește „sensibilitate socială”. În ambele cazuri, cine nu se aliniază devine dușman al binelui comun.
Și mă înfioară cât de ușor repetăm greșelile. Pentru că, în loc să gândim critic, estetizămideologia. Blocurile gri devin fonduri de Instagram, arhitectura brutalistă e „vintage”, iar afișele de propagandă sunt vândute la târgurile de design. Am transformat ruina într-un decor. Nu ne mai revoltă frigul din imagini, ci ne place nuanța lui albastră, filtrul nostalgic.
Dar pentru unii dintre noi, acele imagini nu sunt poezie. Sunt carne vie.
Am stat la cozi, am mâncat pe cartelă, am înghețat la școală sau pe câmp la “muncă agricolă patriotică”. Am știut ce înseamnă să taci ca să nu dispari. Și nu pot privi cu detașare când văd cum se joacă alții cu umbrele acelor vremuri.
Ceea ce trăim azi este o reîntoarcere subtilă, perfidă, a aceleiași obsesii: omul care vrea să construiască o lume perfectă, dar o face prin anularea imperfecțiunii — adică prin anularea omului însuși. Ideologiile totalitare nu mor; ele doar schimbă limbajul.
Roata istoriei se întoarce. Și noi stăm în spatele ei, ca niște proști, amuzați, distrați, convinși că nimic rău nu ni se mai poate întâmpla. Ne uităm cum se învârte, facem poze cu ea și o numim„trend”. Dar roata nu are milă. Nu se oprește pentru nimeni. Când va veni, ne va strivi și tot ce va rămâne din noi va fi tăcerea.
Pentru că memoria, dacă nu e trăită ca responsabilitate, devine spectacol.
Și spectacolul, când uită suferința, pregătește întotdeauna scena pentru o nouă tragedie.
