Rădăcini
Mirela Coman 26.04.2026 Am scris acest text când am împlinit 54 de ani. Și nu l-aș fi putut scrie înainte, pentru că înaintetrăiam la suprafața lucrurilor, confundând lumina cu explicația ei, iar timpul cu simpla lui trecere.L-am scris acum, când am început să înțeleg că rădăcinile nu cresc din tălpi; ele cresc undeva îninimă, acolo unde pulsează să țină sângele cald și unde ar putea încolți trifoiul, unde copilăriaclipește cu zâmbetul mamei, mușcat de uitare, în ochii deschiși și în somn. E locul acela care nu este fixat nicăieri, dar în care ajungi atunci când începi să deslușești că nu ai avut niciodată un început limpede și nici nu vei avea un sfârșit care să te închidă, precum ultima pagină a uneicărți. Probabil că inima, ca miez al ființei, nu stă undeva anume, și îi poți simți locul numaiatunci când doare.Amintirile mele nu stau cuminți în mine. Nu sunt rafturi ordonate. Sunt locuri în care intru cu grijă, ca într-o rană veche care nu știe să se închidă. Mai desprind din când în când câte o coajăde pe inimă și o las să sângereze atât cât trebuie, cât să pot simți fără platoșă. Fără gânduri care să apere. Fără consolări care să aline. Acolo, înăuntru, țin cele mai apropiate lucruri; și, paradoxal, tocmai ele sunt și cele mai greu de privit, de parcă nu ar avea consistența existenței. Șitotuși, ceea ce nu poate fi văzut nu este mai puțin real. Dimpotrivă. Există o formă de realitatecare se retrage exact în clipa în care devine prea apropiată, prea intimă, prea „a ta”. Nu dispare, ci se transformă în presiune interioară, în felul în care respiri, în felul în care taci, în felul în care nu mai știi să spui exact de ce unele lucruri dor fără o cauză aparentă.Nu am crescut la bunici. I-am avut, dar nu i-am cunoscut așa cum ar fi trebuit. Au rămas pentrumine niște prezențe incomplete, ca niște fotografii arse de timp. Știam că sunt ai mei, dar nu știam ce înseamnă asta cu adevărat. N-am știut să stau lângă ei. Și nici nu mi-a trecut prin mintecă va veni o vreme când aș fi vrut.Apoi a venit tinerețea și m-a luat de mână fără să mă întrebe. M-a dus spre curiozități, spre drumuri pe care le crezi nesfârșite când ai pielea întinsă și sângele îți vuiește în vene ca o promisiune. Mă uitam la mâinile mele și nu vedeam nicio urmă de timp pe ele. […]
Politic
