Cristina Danilov: Voci stridente
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
27.06.2026
O lumină difuză, oameni care vorbesc în șoaptă, cineva care lucrează pe un laptop în timp ce soarbe din ceașca cu ceai. Cineva așteaptă cu un buchet de trandafiri roșii la o masă lângă fereastră. O doamnă mai în vârstă servește tacticos o porție de papanași. O fetiță soarbe dintr-un pai ultimele picături de suc dintr-un pahar înalt. Ici-colo se mai aude un hohot de râs: lumea pare binedispusă. E o seară de sâmbătă pe care am așteptat-o, atmosferă de weekend, îmi tihnește coctailul cu gin, citrice și fructe de pădure de care trag de mai bine de o oră în timp ce privesc strada, aproape fără nici un gând, prin geamul din dreptul mesei mele. Soțul meu răsfoiește un ziar abia cumpărat de la chioșcul din Piața Unirii. Plouă. Ploaia se aude cum se rostogolește pe geam, o adevărată muzică de relaxare.
Și deodată, în acest zgomot confortabil, în această tihnă a minții,trupului și spiritului, această pace plăcută de weekend, apare vocea stridentă a unei doamne abia sosită în local cu o prietenă, deduc eu, care se așează lângă masa noastră. „Eu, care tu știi cât am făcut pentru el,când și-a dat doctoratul se ducea tata să ne facă cumpăraturile, am fost, vorba aia, sluga lui ca să-i fie lui bine! Spălat, călcat, spălat, călcat, ca, deh, ajunsese mare profesor, trebuia să se ducă țiplă la catedră! Sluga lui, asta am fost!” Femeia comandă în timp ce-și trage scaunul un vin roșu, prietena, un Mojito. Urmează povestea. Rând pe rând, intrăm toți în sala de spectacol cu bilete gratis, deși nimeni nu are chef de circ. Mai puțin tipul cu laptopul, care a fost inspirat și și-a adus căștile cu el. Tonul vocii ei crește, indignarea ei, nervozitatea devine palpabilă. Atât de palpabilă încât mi-a atins confortul, mi l-a strivit nemilos, a estompat sunetul ploii care, deși cade torențial, nu se mai aude. Soțul meu a împăturit ziarul, e vizibil deranjat de tonul ascuțit al femeii. Dar așa funcționează creierul nostru, vreau să-i spun: suntem forțați să fim atenți la sunetele ascuțite, pentru că viața noastră poate depinde de asta. Și acum întregul local este dedicat detaliilor divorțului. Prietena e readusă și ea, ca ceilalți clienți la tăcere. ”Și-a luat canapeaua, aia pe care ne-a dat-o cadou ai lui, aia și-a luat-o, dar paharele de la rudele mele, nu și nu! Să fie împărțite! Adică, șase pahare în set, trei el, trei eu! Știi ce i-am zis? Băh, dacă asta vrei, apoi să tăiem canapeaua în două! Băh, dar nu știu de ce l-am lăsat să plece cu canapeaua, trebuia să o tai cu fierăstrăul! ” Prietena încearcă să spună ceva. ”Tu să taci! Îți spun eu care e treaba!” Cuplul, tipul cu trandafirii și o ea, firavă și cam timorată, probabil sunt la prima întâlnire, plătește repede și pleacă: totul abia începe pentru ei, iar divorțurile altor persoane sunt un subiect extrem de nepotrivit. Fetița stă cu paiul între dinți și privește insistent spre masa doamnelor, cu interes. Doamna comandă mai mult vin și tonul ei devine și mai strident. Vorbește doar ea de 20 de minute, prietena nu are nici o șansă să fie ascultată. Dealtfel, s-a lăsat păgubașă, e jenată, simte și ea nemulțumirile celor din jur. Așa aflăm toți că tipul nu-și spăla farfuria niciodată, că din cauza lui a trebuit să ducă câinele la Voinești, că aveau un vecin care parca în dreptul porții lor și el i-a mâzgălit cu noroi parbrizul, că nu i-a adus mărțișor cerceii pe care și-i dorea ci i-a adus ceva chinezesc, o bufniță- broșă de 5 lei, tipul prinde contur. Fostul e proiectat deja în mintea tuturor. Regulile de etichetă îmi vin involuntar în minte. Ele, ca și manualul de instrucțiuni pentru mașina de spălat, sunt în multe privințe sigure și necesare.
O astfel de persoană umple spațiul doar printr-o singură respirație. Prima impresie: lipsa nevoii de feedback pe care o manifestă indică o dorință infantilă în a i se da dreptate. Asemenea interlocutori sunt ca un copil care nu poate înțelege că mama lui s-a săturat să-l care în brațe kilometri în șir doar pentru că așa îi place lui să meargă în parc. El trebuie să-și facă numărul și puțin îi pasă dacă mama este epuizată iar el nu mai este de multă vreme un copil de purtat în brațe.Când mama îl pune pe o bancă să se relaxeze puțin, copilul țipă să-l audă toată strada.
Sunt situații în care, în anumite împrejurări, întâlnești o persoană, urmează un dialog aparent interesant, de tipul ”Ce mai faci? Ești bine?” și se răspunde cu un ”Eh! Nu prea, dar hai să stăm puțin de vorbă, la o cafea” dar, după cum se dovedește mai târziu, acesta nu este deloc un dialog, ci mai degrabă un monolog în care este imposibil să mai inserezi un cuvânt. O persoană vorbește în mod persistent despre sine și despre viața sa, despre problemele sale, dar nici măcar nu ascultă interlocutorul. A prins momentul să spună tot și spune. Orice încercare de a spune ceva, un cuvânt, se termină cu fiasco, iar după o astfel de conversație în care cineva spune tot ce are pe suflet, care poate dura mult timp, se lasă cu o senzație de slăbiciune, durere de cap și oboseală. Vii acasă complet epuizat și te arunci în pat căutând liniștea. Cred că această situație este familiară multora. Există tipuri de oameni care sunt gata să vorbească numai despre ei înșiși, iar încercările interlocutorilor lor de a duce subiectul în altă direcție sau de a vorbi despre ei, la rândul lor, nu duc nicăieri: fie sunt ,pur și simplu, ignorați și întrerupți, ceea ce conferă un real disconfort, fie persoanele, realizând cu cine au de-a face, tac din start ascultând din complezență sau chiar bun simț discursul înfocat al celuilalt ca, mai apoi, când scapă de el să răsufle ușurate : Da, ce mi-o fi trebuit să intru în discuție cu el, mai bine îmi vedeam de treabă, bine că am scăpat”
Și într-adevăr, după astfel de întâlniri te simți stors ca o lămâie. Dar fiecare fenomen are propria sa explicație, nu-i așa, chiar și una atât de neplăcută. De ce uneori oamenii vorbesc doar despre ei înșiși fără să le acorde și altora acest drept? Narcisism? Egocentrism? Complexe? De fapt, pot exista un număr mare de motive pentru acest comportament, dar să încercăm să le clasificăm în grupuri mici.
Unul dintre aceste motive ar fi deficitul de atenție socială, cel mai frecvent întâlnit la persoanele care sunt singure sau în vârstă. Când oamenii, mai ales cei extrovertiți, se trezesc într-un vid social, să zicem atunci când rudele sunt departe, partenerul a decedat iar copiii sunt la casele lor, ei încearcă să decompenseze lipsa de atenție în detrimentul unor astfel de interlocutori, în fața cărora își pot ușura sufletul. Și de obicei acest lucru le face bine, deși nu același lucru poate afirma ascultătorul lor. Narcisismul este și el un motiv. Narcisismul patologic duce la faptul că totul încetează să existe pentru o persoană, cu excepția lui și a lumii sale interioare. Și chiar dacă această lume, de fapt, se dovedește a fi goală și urâtă, ei nici măcar nu realizează asta. Astfel de oameni nu-i percep pe ceilalți ca fiind egali, crezul lor de viață poate fi ușor descris prin expresia „Eu sunt totul iar tu ești servitorul meu, sursa mea de energie”. A intra în dialog cu narcisiștii este adesea dezastruoasă. Nu numai că pur și simplu nu-l vor auzi pe interlocutor, dar este garantat că narcisistul va arunca, în timpul monologului său, spre acesta un val de ironii și răutăți pentru a-l demonta definitiv, pentru a-i arăta cât este de lipsit de inteligență, de experiență de viață, de profesionalism..Cândva am intreferat cu un șef cu pretenții excesive de fin om de cultură, nedemonstrate însă, care atunci când mergeai la el să-i ceri o părere privind o lucrare, începea să fluiere refrenul din Ciocârlia. Următorul pas – deschidea Solitare. Se mai întorcea spre tine, luându-și ochii din calculator, când scotea din gușă trilurile. Nici măcar nu te privea, trăia intens momentul, scrutând tavanul și pereții. Era modul lui de a te face să pricepi că opiniile tale îi sunt indiferente, preocupările lui erau , chiar dacă nu făceau obiectul muncii pentru care era plătit regește, pe prim plan. Ședințele pe care le ținea erau numai despre marile lui realizări din perioada comunistă, despre perioada când studiase pe la ruși unde se erijase în salvatorul studenților străini, despre revoluția unde participase și fusese, după cum spunea el, conducător de mulțime, cel mai important om al acelor vremuri, deși nimic nu certifica afirmațiile lui. Toți oamenii pe care îi cunoscuse erau niște proști, de la președinte, ministri, somități, prieteni, cunoștințe, până la femeia sa de serviciu, pentru fiecare din ei, avea câte o poveste nu tocmai plăcută auditoriului. Patologia se manifesta, realitatea se transforma în basme în care el era eroul principal, iar noi, salariații, un fel de Baba Cloanța care puneam piedici cu toiagul în drumul său glorios spre desăvârșire. Cam acesta este modul de a se comporta al narcisistului patologic în monolog, că dialog nu poate fi, cu tine.
La fel ca inteligența clasică, inteligența emoțională variază de la persoană la persoană. Și dacă unii oameni știu să empatizeze cu alții, alții, pur și simplu, nu știu ce este empatia. Ei simt emoții când le spui despre tine, dar nu le înțeleg, aceste emoții le sunt neplăcute prin necunoașterea lor. Și atunci astfel de interlocutori nu au răbdare să te asculte, îți întrerup povestea, uneori nu ajungi să duci fraza la bun sfârșit. atrăgând brusc atenția asupra lor, ca și cum ar activa protecția față de aceste emoții de neînțeles. Prin anii 90 , când a decedat primul meu motan, Grișa, în timp ce deplângeam moartea lui, a sunat la ușă poștasul. Cum statea el cu plicul în mâini, m-a văzut înlăcrimată și m-a întrebat nedumerit: ”De ce plângeți?” , ”Tocmai a murit motanul,m-am confensat eu, îl aveam de…” Îl puneți la coș și luați altul! mi-a spus scurt, sfătuitor. Ce, nu mai sunt pisici, e plin orașul! Doamnă, eu tai găini în fiecare săptămână, eu le tai, eu le jumulesc, nu mai plâng după ele, face nevastă-mea niște supe din alea cu găluști uite așa de mari!…Chiar, ați văzut că s-au scumpit la Supermagazin găinile? Nu mai aduc ca altădată, mai greu, dar și scumpe. Nu mă mai ajung cu banii, cu nemernicii aștia de guvernanți . aștia care ne aduc la sapă de lemn, dacă n-aș crește păsări, nu știu ce m-aș face, a continuat el făcând abstracție de starea în care mă aflam. Eu salariu mic, nevastă-mea șomeră, mă-sa bolnavă…Are și aia pareză, abia se tărâie prin casă, du-te , du-o la doctor, du-o la baie, pune-i de mîncare, nu-i ușor. Că fiu-său nu o ia s-o îngrijească, a lăsat-o pe capul nostru, el o să vină doar după avere! Nu vreți găini? Pot să vă aduc, cer mai puțin decât sunt pe piață, dar măcar e găină crescută de mine , cu porumb! Sau ouă?” O persoană este atât de cufundată în sine și în propriile sale probleme încât pare să-l smulgă de realitate. El este incapabil să-i perceapă pe ceilalți în afara contextului „eu-ului”, așa că nu îi aude pe alții. Nu este interesat. Pe poștaș l-am mai întâlnit în viață, reîncarnat, parcă, în alte ființe umane, indivizi care nu sunt capabili să împărtășească cu tine o bucurie, un necaz, să-ți ofere un cuvânt de încurajare, sentimentele și emoțiile tale sunt doar un prilej pentru ei de se plînge de problemele lor, de a-și etala împlinirile mărunte, de a vorbi vrute și nevrute.
Nu este un secret pentru nimeni că majoritatea problemelor noastre provin din copilărie, când psihicul este încă instabil și foarte ușor de modelat. Dacă un copil este crescut în deplină încredere că el este cel mai bun dintre cei mai buni și nici măcar faptele lui rele nu sunt discutate cu el, atunci, ca adult, persoana își va consolida astfel de setări, reducând orice conversație la el. Totuși, acesta nu este neaapărat narcisism, ci, pur și simplu, educație distorsionată, centrată pe sine. Lipsa educației parentale este, după cum vedem, un alt motiv demn de luat în seamă. Cealaltă față a monedei este familia disfuncțională. Dacă nevoile copilului nu sunt observate, dacă este în mod constant criticat, jignit și are mare nevoie de înțelegere și dragoste, atunci există o oarecare probabilitate ca, ca adult, să redirecționeze orice conversație către el însuși, ca și cum ar fi preluat neajunsurile pe care le-a experimentat în copilărie sporind astfel semnificația acesteia.
Există, de asemenea, o tulburare de personalitate care se manifestă prin teatralitate excesivă, monologuri și o dorință patologică de a fi în centrul atenției. Oricât de paradoxal ar suna, oamenii în acest caz sunt conduși de o stimă de sine scăzută. O persoană începe să fie chinuită de întrebări: „Sunt semnificativă? Merit respect? Dacă nu sunt apreciată pentru ceea ce fac? ”În această situație, se formează un mecanism protector al psihicului, manifestat într-un fel de mască, când sentimentele adevărate sunt ascunse cu grijă de cei din afară. Cum altfel poți să le arăți altora o imagine frumoasă? Desigur, vorbind despre tine: mult, elegant și strălucitor. Vorbind despre tine construind o imagine care în realitate, de fapt, nu există. Și când prinzi prilejul, o faci.
Este general acceptat faptul că cei care se menționează prea des în timpul unei conversații sunt fixați pe ei înșiși și nu sunt interesați de viața altor persoane. Am văzut câteva motive. Cu toate acestea, conform unui nou studiu, a vorbi neîntrerupt despre tine, despre realizările tale, despre problemele tale, a te scoate cu tot dinadinsul în față, poate semnala suferință emoțională și stres. Psihologul american Allison Tackman a găsit câteva dovezi în acest sens. Predecesorii săi identificaseră deja o legătură între presupusul narcisism și depresie dar experimentele lor au implicat puțini oameni și aceste rezultate vorbeau exclusiv despre afecțiuni depresive. Tackman a ajuns la concluzia, în urma experimentului său, că a vorbi despre sine indică faptul că o persoană este, în principiu, predispusă la anxietate și experimentează emoții negative mai des decât ceilalți. Ea și colegii săi de cercetare consideră că stresul constant este mult mai periculos decât depresia, deoarece oamenii sunt obișnuiți să-l ignore și se pot simți nefericiți mulți ani. Dacă, de exemplu, oamenii vorbesc între ei, iar unul dintre ei vorbește în mod constant doar despre ceea ce este interesant pentru el, ignorând de fiecare dată ce spune celălalt, și o face folosind foarte des pronumele personal ”eu” atunci această persoană nu este în cea mai bună stare de spirit, ea se confruntă cu multe emoții negative. afirmă psihologul american. Anxietatea ei este maximă și astfel încearcă să și-o reprime. Și dacă atmosfera este neutră și cineva pur și simplu descrie unele evenimente din viață, atunci folosirea lui „eu” nu indică nimic important. În articolul publicat în Journal of Personality and Social Psychology,Tackman afirmă: „Cu toții întâmpinăm dificultăți din când în când. În astfel de momente, suntem complet concentrați pe noi înșine și necazurile noastre, atât de mult încât cuvântul „eu” începe să înlocuiască multe cuvinte. Fiți atenți cât de des rostiți expresii precum „vai de capul meu!”, „am atâtea probleme!” sau „nu pot face nimi, am nevoie de ajutor” sau ”eu fac cel mai mult” ”eu sunt baza în casa asta ” , ”u sunt cel mai deștept ca toți”. ” Dacă o faceți des, nu voi vorbiți, ci stresul și anxietatea voastră.
Și, am completa și noi, bazându-ne doar pe experiența din seara de sâmbătă, mai ales, nu uitați, când ajungeți într-un local să aplicați regulile de etichetă, sunt necesare. Nu toți clienții dintr-un local sunt și psihologi.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Abonați-vă la canalul nostru de YouTube: New York Magazin România
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
