Daniel Caraivan: Persoanele cu dizabilități și ignoranța statului român: o luptă inegală pentru demnitate
În România, să trăiești cu o dizabilitate nu înseamnă doar să te confrunți cu limitările fizice sau psihice pe care le ai, ci și să porți povara unei societăți și a unui stat care, prea adesea, te ignoră. Povara cea mai grea nu este dizabilitatea în sine, ci lipsa de empatie, de sprijin și de recunoaștere a eforturilor pe care le depui zilnic pentru a trăi o viață cât de cât normală.
O schimbare legislativă care adâncește inegalitățile
Recent, în România, schimbările legislative în privința pensiilor au avut un impact devastator asupra persoanelor cu dizabilități. Înainte de aceste modificări, persoanele cu dizabilități puteau ieși la pensie la vârsta de 50 de ani, după ce realizau doar o treime din stagiul de cotizare necesar pentru ceilalți, adică după 12 ani de muncă, echivalentul unui stagiu minim de cotizare de 25 de ani. Acest aranjament recunoștea implicit dificultățile pe care aceste persoane le întâmpină, oferindu-le o oarecare protecție socială. Noua lege însă a schimbat radical această situație, luând în calcul exact anii de cotizare pentru calculul pensiilor, ceea ce a dus la reducerea veniturilor pensionarilor cu dizabilități cu până la 40-60%. Pentru acești oameni, care și așa se confruntă cu multiple provocări în viața de zi cu zi, scăderea pensiilor nu este doar o pierdere financiară, ci o lovitură la adresa demnității lor. Mai mult, cei care vor ieși la pensie în viitor vor avea venituri și mai mici, ceea ce va face și mai dificilă supraviețuirea într-o societate care nu oferă prea multe alternative.
Viața ca persoană cu dizabilități în România: o poveste personală
Am să vorbesc acum din proprie experiență, fiind o persoană cu dublă dizabilitate dobândită pe parcursul vieții. Prima dizabilitate, un defect de vedere, m-a făcut să port ochelari încă din copilărie. Acest lucru, aparent minor, a fost sursa multor momente de discriminare și ironii din partea colegilor și chiar a unor cadre didactice. În școala generală, am întâmpinat constant dificultăți pentru că școlile obișnuite nu aveau infrastructura necesară pentru a acomoda nevoile unui elev cu deficiențe de vedere. Totul depindea de bunăvoința profesorilor: dacă îmi dădeau voie să mă apropii de tablă pentru a vedea ce scrie, mă descurcam; dacă nu, pierdeam informații esențiale din lecții. În clasa a VIII-a, am luat decizia dificilă de a mă transfera la Liceul pentru deficiențe de vedere din Buzău. Acolo, am învățat ce înseamnă să trăiești ca persoană cu dizabilități. Am întâlnit copii care, în ciuda dificultăților, aveau o dorință enormă de a reuși, și am auzit povești de viață incredibil de triste, dar pline de speranță. Acei copii au fost pentru mine o adevărată lecție de viață, demonstrându-mi că, indiferent de obstacole, se poate merge mai departe cu optimism. După terminarea liceului, viața mea a luat o întorsătură tragică. În ziua în care trebuia să mă înscriu la facultatea de asistență socială din București, am suferit un accident de tren care m-a lăsat fără un picior. Totul s-a schimbat în acel moment. Visele mele de a continua studiile și de a construi o carieră s-au spulberat. Au urmat opt ani de recuperare fizică și emoțională, ani în care singurul meu sprijin a fost familia mea. În tot acest timp, statul a fost absent, iar societatea mă privea cu milă sau chiar dispreț, considerându-mă un „biet handicapat, care nu a avut soartă”. Prietenii, treptat, s-au îndepărtat, și m-am trezit singur în fața unei lumi care părea să nu mai aibă loc pentru mine. Una dintre cele mai dureroase experiențe din această perioadă a fost achiziționarea protezei de picior. Statul mi-a oferit o sumă infimă de 3000 de lei, în condițiile în care o proteză de nivel mediu costa 25.000 de lei. Am fost nevoit să fac eforturi uriașe pentru a strânge restul banilor, în ciuda promisiunilor de ajutor care nu s-au concretizat niciodată. Autoritățile locale chiar au negat că aș exista în evidențele lor atunci când erau contactate de televiziuni, arătând o lipsă crasă de responsabilitate și umanitate.
Reintegrarea și obstacolele invizibile
După ce m-am căsătorit, iar soția mea a devenit un sprijin real pentru tot ceea ce urma să se întâmple in viața mea, în anul 2010, după opt ani de luptă cu propriile limite și cu un sistem indiferent, am reușit să obțin primul loc de muncă și să îmi reiau studiile. Am fost angajat într-o instituție publică, dar și acolo, reintegrarea nu a fost ușoară. Timp de șase luni, am simțit priviri sceptice și rezerve din partea colegilor. Mulți asociază dizabilitățile cu lipsa de profesionalism sau cu ineficiența, o percepție profund greșită și nedreaptă. După doi ani, am fost nevoit să părăsesc acel loc de muncă din cauza schimbării conducerii. Noul primar mi-a spus direct că are nevoie de „un om care să facă de toate”, referindu-se la limitările mele fizice, deși poziția pe care o ocupam nu presupunea efort fizic. Mi-am continuat studiile și, astăzi, sunt doctorand în sociologie, cu un portofoliu bogat de diplome și experiențe profesionale. Cu toate acestea, nu am reușit să mai ocup un loc de muncă la stat, iar în sectorul civil, prejudecățile și temerile persistă.
O societate nepăsătoare și un stat absent
În România, persoanele cu dizabilități sunt adesea văzute prin prisma limitărilor lor, nu a potențialului. Eforturile lor de a studia, de a se califica și de a-și depăși condiția sunt deseori ignorate sau minimizate. Deși legile și regulamentele există pe hârtie, aplicarea lor lasă mult de dorit, iar protecția socială este insuficientă. România este, din păcate, un stat care oferă cele mai puține beneficii persoanelor cu dizabilități din Europa. Veniturile lor sunt adesea derizorii, insuficiente pentru a acoperi nevoile de bază, iar acest lucru este echivalent cu un genocid social. Cu o pensie de 500 de lei pe lună, este imposibil să supraviețuiești, mai ales dacă nu poți munci. De aceea, este esențial să înțelegem că persoanele cu dizabilități nu sunt niște asistați sociali care trăiesc pe spatele statului, ci oameni care, în ciuda dificultăților, își doresc să contribuie și să fie parte activă a societății. Un apel la conștiință și responsabilitate Persoanele cu dizabilități se pot naște așa, dar oricine poate deveni o persoană cu dizabilități într-o clipă. Dacă am înțelege acest principiu, poate am fi mai empatici și mai dispuși să susținem măsuri reale pentru a crea o societate incluzivă și echitabilă. În preajma noilor alegeri, politicienii își vor relua discursurile obișnuite, pline de promisiuni deșarte și populism. Însă, pentru persoanele cu dizabilități, aceste promisiuni nu sunt suficiente. Ele nu pot înlocui nevoia de politici publice care să asigure un trai demn și respectul pentru drepturile fundamentale.
Gândiți-vă bine la alegerile pe care le faceți, dragi cetățeni. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi, iar viitorul pe care îl dorim nu poate fi construit pe populism și promisiuni fără substanță. Avem nevoie de lideri care să înțeleagă că drepturile persoanelor cu dizabilități nu sunt privilegii, ci necesități de bază pentru o viață normală. Este timpul să punem umanitatea și respectul pentru demnitatea fiecăruia în centrul politicilor publice. Depinde de noi să cerem și să obținem această schimbare.
Daniel Caraivan este activist pentru drepturile omului, membru al Grupului De Dialog Şi Cooperare pentru Incluziunea Romilor (Roma Sounding Board), grup iniţiat de Banca Mondială, fondator și președinte al Asociației DANROM din Făurei.
