16 iunie 2026 – ÎNTÂLNIREA BILATERALĂ ÎNTRE INSTITUTUL CHINEI (China Institute) AL UNIVERSITĂȚII FUDAN ȘI INSTITUTUL PENTRU STUDIUL POLITICII ȘI ECONOMIEI ORIENTULUI MIJLOCIU DIN ROMÂNIA
Reproducem, integral, cu acordul autorului, postarea domnului Adrian Severin, fost ministru de Externe al României, postarea sa despre întâlnirea de marți, 16 iunie 2026, de la Grand Hotel Continental București dintre China Institute și Institutul pentru Studiul Politicii și Economiei Orientului Mijlociu din România. Fotografia care ilustrează articolul are ca sursă tot pagina de Facebook a domnului Severin.
Autor: Adrian Severin, fost ministru de Externe al României
19.06.2026
Întâlnirea a avut loc cu ușile închise, la Grand Hotel Continental Bucharest, Grigorescu Conference Hall, cu o participare selectă din mediile academice, diplomatice, politice și civice românești, în prezența reprezentanților Ambasadei Republicii Populare Chineze în România, discuțiile purtându-se după regulile Chatham House (participanții vorbesc cu înțelegerea că nimic din ceea ce spun nu va fi citat).
Delegația chineză a fost condusă de dl Prof. ZHANG Weiwei, Directorul “China Institute”, al Universității Fudan, unul dintre cei mai reputați analiști ai momentului la nivel mondial, cu referire la evoluțiile lumii contemporane. Acesta a precizat că vorbește în nume propriu și nu în cel al guvernului chinez, exprimând opinii personale, iar nu oficiale, și că, totodată nu are nici un fel de restricții sau tabuuri cu privire la problemele sau întrebările pe care participanții români ar dori să le ridice. Vizita sa și a colegilor săi în România s-a plasat la finalul unui turneu european menit să facă mai bine înțelese realitățile civilizației și geopoliticii chineze, precum și să cerceteze și să înțeleagă mai bine situația și orientările politice ale UE și unora dintre statele membre ale acesteia.
Întâlnirea a avut două părți.
Partea întâia a avut ca temă “Modernizarea Chinei în stil specific chinez și semnificația ei la nivel global”. Ea a început printr-o expunere amplă în power points a profesorului ZHANG Weiwei, urmată de discursuri de răspuns ale mai multor participanți români.
Partea a doua a constat într-o dezbatere spontană, fără discursuri introductive, pe o temă referitoare la “Conflictul din Iran și impactul său asupra ordinii mondiale”
A. Cu privire la prima temă, discursul meu s-a bazat pe următorul punctaj pe care i l-am înmânat în final profesorului ZHANG Weiwei, în formă scrisă.
MODERNIZAREA CHINEI ȘI NOUA ORDINE GLOBALĂ
I. Modernizarea Chinei – cinci teze
1. China nu are nevoie de modernizare, ci de continuarea evoluției sale, începută odată cu nașterea sa, cu câteva mii de ani în urmă, în acord cu propriile valori și tradiții. Realitatea unei singure Chine trebuie privită și înțeleasă nu doar în spațiu, ci și în timp.
2. Nu există criterii de modernizare definite în afara Chinei, pe care aceasta ar trebui să le urmeze pentru a atinge modernitatea. Criteriile modernității chineze sunt intrinseci societății, geografiei și istoriei Chinei, nu extrinseci acestora.
3. Pentru China, modernizarea înseamnă adecvarea și adaptarea tradiției chineze la realitățile obiective ale unei lumi aflate într-o permanentă schimbare.
4. Din perspectivă globală, modernizarea nu presupune integrarea valorilor Occidentului euro-atlantic, care a definit ordinea mondială în ultimele secole, în cultura și civilizația chineză, ci integrarea valorilor specifice Chinei în ordinea mondială de inspirație euro-atlantică, aflată în prezent într-o stare de epuizare.
5. Lumea nu se modernizează prin occidentalizarea Chinei, ci prin reconcilierea civilizației chineze cu cea euro-atlantică; prin realizarea unei sinteze între valorile chineze și cele euro-atlantice în contextul unei ordini globale multipolare care, în același timp, nu poate fi decât multiculturală.
II. Criza democrației euro-atlantice și meritocrația chineză
1. China trebuie să rămână chineză, iar nu să fie o altă versiune a SUA; o singură Americă este de ajuns.
2. China nu trebuie să își măsoare progresul prin măsurarea distanței care separă modelul său de organizare a societății de modelul euro-atlantic, ci prin raportare la propriile sale valori culturale.
3. Democrația este un fel de a trăi și a gândi rezultat al unei istorii specifice fiecărui popor. De aceea ea este diversă și neexportabilă.
4. În prezent, democrația de inspirație anglo-saxonă, germanică sau neolatină sunt în criză. Discursul Occidentului colectiv folosește vocabularul libertăților sale apuse ca să acopere gramatica sa oligarhică. Ignorând contradicția sistemică dintre ele și cuprins de narcisism, acest Occident manifestă simptomele „complexului de superioritate”.
5. Confruntată cu respectivul complex, China riscă să manifeste un complex de inferioritate; ceea ce este nejustificat și contraindicat. Pentru a comunica cu acest Occident, China se vede tentată să folosească vocabularul democratic occidental în mesaje structurate potrivit gramaticii meritocrației sale tradiționale de inspirație în special confucianistă. Astfel riscă să se contamineze cu virușii responsabili de bolile democrației euro-atlantice, preluând odată cu modelul și criza lui.
6. Evitarea unui asemenea risc presupune atât recunoașterea universală a faptului că există mai multe tipuri de organizare democratică a colectivităților umane, cât și a împrejurării că unei democrații fragile expusă derapajelor oligarhice îi poate fi superioară și preferabilă o meritocrație stabilă, transparentă și responsabilă dacă nu față de popor, cel puțin pentru calitatea vieții poporului.
III. Resetarea ordinii mondiale și reforma dreptului internațional
1. Valorile specifice Chinei care trebuie să ghideze resetarea ordinii mondiale sunt armonia, echilibrul și răbdarea strategică, într-o lume coerentă din punct de vedere social și economic, în care pacea este garantată prin dezvoltare, realizată printr-un sistem de solidaritate globală.
2. Principiile minime ale noii ordini mondiale trebuie să fie: multipolaritatea, simetria cercurilor/grupurilor de putere, indivizibilitatea securității și dezideologizarea relațiilor internaționale.
3. Lumea este deja multipolară, dar ordinea lumii nu este încă multipolară. De aceea, trăim în dezordinea multipolară care se exprimă ca război al tuturor împotriva tuturor; în lipsa unei superputeri ordonatoare, acest haos generalizat și multivectorial a ajuns într-un blocaj strategic global de natură a perpetua războiul la infinit.
4. Este necesară convenirea unui „pact defensiv global”, care să fundamenteze echilibrul de putere dintre principalii actori politici ai lumii și aliații lor în toate zonele de contact dintre aceștia, din trei perspective: i. egalitatea forțelor militare din punctul de vedere al resurselor umane și al echipamentelor militare; ii. paritatea sistemelor de avertizare timpurie privind eventualele amenințări la adresa securității tuturor; iii. paritatea mecanismelor de reacție rapidă în cazul atacurilor militare sau al altor forme similare de agresiune.
5. Ordinea mondială necesită, de asemenea, un acord cuprinzător privind realizarea, menținerea și consolidarea încrederii între state, prin asigurarea transparenței politicilor naționale și prin conceperea unor instrumente care să permită verificarea bunei-credințe a statelor în respectarea angajamentelor internaționale asumate.
6. Trebuie impusă interzicerea sancțiunilor economice unilaterale, acestea urmând să fie tratate asemenea armelor de distrugere în masă, precum și reglementarea detaliată a excepțiilor privind recurgerea la instituirea unilaterală de bariere tarifare și netarifare în calea comerțului, în conformitate cu normele actuale ale dreptului internațional general.
7. Trebuie identificate soluții pentru concilierea principiului integrității teritoriale cu cel al autodeterminării în dreptul internațional (doctrina „un stat, două sisteme” ar putea constitui o soluție în acest sens).
8. Reglementarea obligației de a proteja și a dreptului de intervenție din motive umanitare trebuie convenită la nivelul întregii comunități internaționale, pentru eliminarea abuzurilor, a reacțiilor disproporționate și a lipsei de răspundere a celor care intervin.
9. Realizarea unei infrastructuri critice globale trebuie să includă: i. rețele internaționale de transport; ii. rețele de telecomunicații; iii. rețele financiare și sisteme transnaționale de creditare (în acest sens fiind necesară reforma instituțiilor financiare internaționale); iv. rețele sanitare, a căror necesitate a fost demonstrată de experiența pandemiei de COVID-19; v. rețele sigure pentru producerea și distribuția energiei.
10. Trebuie conceput un sistem internațional de asociere la Inițiativa „Belt and Road”, precum și de cooperare pentru realizarea acesteia; proiectele concurente, concepute în mod special pentru a submina inițiativa chineză și nu pentru a atinge obiective pozitive, ar trebui fie să înceteze, fie să fie integrate într-un singur mare proiect comun, întemeiat pe cel mai avansat dintre ele.
IV. Globalizarea Chinei
1. Prin proiectele susținute pe continentul african, dedicate dezvoltării economice fără condiționări politico-ideologice, China a devenit un vecin al Uniunii Europene care nu mai poate fi ignorat.
2. Prin parteneriatul sino-rus fără limite, care a globalizat criza ucraineană și a neutralizat ori ridiculizat strategia „marșului spre Est” promovată de puterile atlantice (Statele Unite și Regatul Unit), China a devenit principalul adversar geopolitic al NATO, oferind argumente susținătorilor ideii de globalizare a acestei alianțe. Extinderea și succesele NATO nu mai sunt limitate de Rusia, ca în perioada Războiului Rece, ci de China, inclusiv prin intermediul Rusiei.
3. Prin medierea normalizării relațiilor dintre Iran și statele din Golf (în special Arabia Saudită), precum și prin implicarea în soluționarea crizei din Gaza, prin aducerea la Beijing a miniștrilor de externe ai Ligii Arabe și ai Organizației Cooperării Islamice și prin cooperarea cu statele arabe producătoare de petrol amenințate de politicile „verzi” ale Uniunii Europene, China a devenit un actor major în Orientul Mijlociu extins, limitând tot mai sever influența Statelor Unite, care par să nu mai dispună de oferte politice și economice convingătoare pentru această regiune.
4. Prin inițiativa „16+1” (chiar dacă aceasta a fost masiv sabotată de Bruxelles și de statele Europei Centrale și de Est aflate sub influența geopolitică a Statelor Unite) și prin proiectele avansate dezvoltate în Europa de Sud-Est, cu puncte de contact esențiale în Grecia, Serbia și Ungaria, sub auspiciile Inițiativei „Belt and Road”, China devine un actor european.
5. „Poarta europeană” reprezentată de România, în prezent blocată de geopolitica americană și de prezența Statelor Unite la Marea Neagră, este susceptibilă să se redeschidă după soluționarea crizei ucrainene, pacea în Ucraina putând fi realizată numai cu participarea Chinei, în cadrul unei conferințe internaționale care va reseta și ordinea mondială. În acest proces, China trebuie să urmărească să aibă România de partea sa, iar România va trebui să își redescopere vocația de partener strategic al Chinei și de „avocat” al Chinei în cadrul Uniunii Europene.
V. Relațiile chino-americane și dilema alegerii între o lume pluricentrică și două lumi opuse, cu organizări interne diferite
1. Întâlnirile președinților Biden și Trump cu președintele Xi Jinping, desfășurate la San Francisco și Beijing, au transmis câteva mesaje esențiale care au redefinit geopolitica lumii după încheierea Războiului Rece și după dispariția de facto a ordinii unipolare, respectiv după epuizarea resurselor politice și strategice ale pax americana:
i. noua ordine globală depinde de natura și modelul relației de securitate chino-americane; ii. competiția dintre China și Statele Unite nu trebuie să degenereze într-un conflict; iii. China și Statele Unite își pot promova propriile agende în lumea contemporană fără a fi obligate să se excludă reciproc.
2. Aceste întâlniri au legitimat rivalitatea strategică dintre Statele Unite și China, Beijingul luând locul Moscovei în logica confruntării geopolitice globale. Astfel, Statele Unite și-au dobândit, după mai multe încercări nereușite, adversarul legitim fără de care par incapabile să își definească identitatea culturală și să își proiecteze politica externă.
3. Ceea ce a rămas neclar după întâlnirea de la San Francisco este dacă Statele Unite înțeleg și China acceptă revenirea la o ordine bipolară sau dacă Statele Unite își mențin pretenția de a reprezenta puterea supremă într-o lume unipolară, în care China fie este gata, asemenea fostei Uniuni Sovietice, să constituie adversarul legitim care să asigure stabilitatea unei noi „păci americane” prin furnizarea elementului de contrapondere, fie își asumă rolul de lider principal al unei alte ordini mondiale, diferite de cea americană, aplicabilă acelei părți a lumii pe care centrul chinez, spre deosebire de cel american, este capabil să o coaguleze.
4. Se pare că întâlnirea Xi–Trump de la Beijing a clarificat într-o anumită măsură această dilemă: Statele Unite nu mai urmăresc o lume unipolară ordonată ca imperialism post-modern, ci una multipolară, în cadrul căreia să ocupe poziția de primus inter pares („primul între egali”), potrivit logicii unui neo-imperialism național-conservator. Aceasta reprezintă un progres, însă rămâne o perspectivă nerealistă din punctul de vedere al actualei insuficiențe a resurselor geopolitice și geoeconomice americane și nu corespunde realităților și așteptărilor legitime ale lumii contemporane.
5. În oricare dintre aceste ipoteze, cultura, tradițiile, puterea, resursele și interesele Chinei o împiedică să devină o nouă Uniune Sovietică într-o nouă ordine bipolară sau să constituie centrul unui bloc unipolar separat, caracteristic unei lumi diferite de cea americană și euro-atlantică sub aspectul relației între centru și periferie.
6. China va promova, în orice împrejurare, multipolarismul, simultan simetric și flexibil, capabil să ofere securitate dinamică întregii lumi, chiar dacă va aspira, va accepta sau va deveni primul între egali. În acest sens, „modernizarea” Chinei, privită din perspectivă globală, nu este și nu trebuie să fie o „occidentalizare” a Chinei, nici ca model de dezvoltare și nici ca model al relațiilor internaționale.
7. Afirmând că atât China, cât și Statele Unite au un loc și un viitor în această lume, conducerea politică a Chinei trebuie să respingă nu doar modelul bipolarismuluiatlanto-centric specific Războiului Rece și modelul unipolar care i-a succedat, ci și ideea existenței a două lumi separate, una unipolară și alta multipolară, fiecare având propria ordine. Alternativa a două lumi neintegrate într-o ordine comună, consensuală și funcțională, va conduce la apariția a două blocuri rigide și esențialmente ostile, a căror singură rațiune de existență va fi eliminarea reciprocă și care nu vor avea altă opțiune decât războiul total.
8. Inițiativa „Belt and Road”, împreună cu Inițiativa pentru Dezvoltare Globală, Inițiativa pentru Securitate Globală, Inițiativa pentru Civilizație Globală și Inițiativa pentru Guvernanță Globală oferă speranța unei noi ordini mondiale care să fie, în același timp, coerentă și multipolară, dinamică și sigură, diversă și simetrică, alcătuită din membri egali și liberi.
VI. Relațiile Uniunii Europene cu China și alegerea strategică europeană între Statele Unite și China
1. Europa și Uniunea Europeană vor trebui să se asocieze acestor inițiative, deoarece, în orice caz, nu dispun de forța necesară pentru a li se opune. Mai mult, având în vedere intențiile Statelor Unite de a-și reduce prezența și angajamentul în Europa, precum și conflictul din Ucraina, care a decuplat Uniunea Europeană de Rusia și le-a plasat în tabere ostile pentru o perioadă imprevizibilă, singura șansă a Uniunii Europene de a supraviețui ca actor regional relevant și chiar de a deveni un actor global este construirea unui parteneriat strategic profund, cuprinzător și multivectorial cu China.
2. Parteneriatul strategic dintre Uniunea Europeană și China, care ar plasa parteneriatul transatlantic pe un plan secund în cadrul acțiunii externe comune europene, ar avea o importanță majoră și pentru China, deoarece ar putea constitui un factor esențial de echilibrare și securizare a relațiilor sale cu ceilalți actori globali, în special cu cei care dispun de putere militară și geopolitică tradițională.
3. În calitatea sa de stat european și de stat membru al Uniunii Europene, România va trebui să susțină asocierea Europei la inițiativele chineze menționate anterior, iar dacă această abordare comună nu va avea succes, va trebui să se asocieze individual. Pentru România nu există alternativa unei politici îndreptate împotriva Chinei. În schimb, există alternativa de a intra într-un parteneriat strategic cu China fie împreună cu Uniunea Europeană, fie în mod autonom.
B. Cu privire la cea de a doua temă am spus, printre altele:
1. În Orientul Mijlociu SUA a dus un război triplu: i. unul explicit și direct împotriva Iranului; ii. unul implicit și direct împotriva Israelului; iii. unul implicit și indirect împotriva Chinei.
2. În războiul cu Iranul, SUA a suferit o înfrângere strategică constând în pierderea capacității sale de descurajare (de acum nimeni, și în special Iranul, nu mai crede în atotputernicia Americii și nu se mai teme să sfideze ordinele ei), precum și capacitatea de seducție și federalizare (de acum nimeni, și în special statele arabe din Golf, nu mai crede în asigurările Americii că îl poate proteja împotriva rivalilor regionali ori a hegemonilor globali). Aceasta va face toate țările Orientului Mijlociu să caute alte aranjamente de securitate în cadrul unei arhitecturi proiectate la nivel regional fără contribuții din afara regiunii (ex. monarhiile sunnite din Golf vor căuta soluții pentru securitate colectivă prin cooperare cu Iranul șiit, decât prin confruntarea cu Iranul sub umbrela promisă de SUA).
3. În războiul cu Israelul, SUA a obținut o victorie de etapă, care are valoare strategică, reușind sa decupleze agenda americană de cea israeliană, victorie care se cere însă consolidată (une foi n’est pas coutume / o singură dată nu face un obicei) pe planul politicii interne americane, în relația dintre agenda intereselor vitale ale Americii și agenda lobby-ului israelian sionist din America. În orice caz, înțelegând că sprijinul american necondiționat pentru agenda sionista israeliană nu mai este actual, Israelul va fi obligat, în cele din urmă, să găsească soluții la nivelul regiunii medio-orientale ca membru al acesteia, iar nu ca un alter ego, ca o întruchipare locală a SUA.
4. În războiul cu China, SUA a ajuns la o remiză strategică (consacrată la întâlnirea Trump – Xi de la Beijing) care a legitimat și ordonat rivalitatea strategică dintre ele, consacrând un G2 ca nucleu dur al unei lumi obiectiv multipolare în curs de a deveni o ordine multipolară. Conjugată cu “Pacea de la Anchorage” și cu “Parteneriatul ruso-chinez fără limite”, “Pacea de la Beijing” sugerează, cel puțin pe termen mediu, viabilitatea unei viitoare ordini tripolare disciplinată de un G2+1. Aceasta conduce spre un nou status quo în Orientul Mijlociu, precum și spre o obligatorie refondare a UE (alternativa UE la refondare este dispariția).
5. În Orientul Mijlociu, în prezent, statele musulmane au o politică internă bazată pe învățăturile Coranului, dar o politică externă ghidată de logica realismului geopolitic, în timp ce Israelul are o politică internă de inspirație seculară, dar o politică externă bazată pe concepția Vechiului Testament. În ambele cazuri, printr-un efect de recul, politica externă influențează și mersul politicii interne, ceea ce face ca principalul pericol pentru pacea regiunii să își aibă originea în patosul mistic care circumscrie nevoia legitimă de securitate a Israelului, proclamarea acesteia în termeni milenariști și mesianici devenind astfel acoperirea pentru un inacceptabil imperialism sionist cu față religioasă.
6. În atari condiții, securitatea regională, cel puțin pentru o lungă perioadă următoare, până la integrarea Israelului într-un sistem de securitate colectivă medio-orientală, poate fi realizată numai printr-o antantă strategică între Iran, statele arabe din Golf (în special Arabia Saudită) și Turcia. China a ajutat deja, direct și indirect, explicit și implicit, la începerea normalizării relațiilor dintre acestea.
7. Problema principală în realizarea triunghiului turco-arabo-persan, după secole de ostilitate și de dezbinare indusă de puterile globale din afara regiunii, este lipsa de încredere. Or, fără încredere nu există progres.
8. Lipsa încrederii face indispensabilă implicarea unor terți garanți, care, însă, spre deosebire de vechile puteri militarizate și militariste ale Războiului Rece, să intervină nu prin capacitatea de a sancționa, ci prin aceea de a stimula, nu prin reglarea din afară a raportului de forțe între actorii regionali și înarmarea selectivă și discriminatorie a acestora, ci prin implicarea lor în proiecte comune de dezvoltare bazate pe solidaritatea intereselor lor, nu prin teroarea indusă de inegalitatea nivelurilor de putere, ci prin armonia generată de egalitatea nivelurilor de dezvoltare și a dotării cu instrumentele dezvoltării. O asemenea abordare poate caracteriza o putere continentală tradițional neexpansionistă, legitimistă, conservatoare (China a fost conservatoare și confucianistă chiar și în vremea revoluției comuniste) și nemilitaristă, precum China, iar nu una maritimă, tradițional expansionistă și militaristă, precum SUA.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
