Cristina Danilov: Traista peștișorului de aur
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
19.01.2026
Într-o zi, să fi fost prin clasa a V-a sau a-VI-a, în timp ce îmi făceam temele la Română, venind vorba despre Povestea peștișorului de aur, tata mi-a dat o explicație cam neobișnuită pentru așteptările mele: frica de schimbare, a spus el trăgând dintr-un trabuc, este frica de a privi lumea cu alți ochi. Confuză, am întrebat: Adică? Adică, a răspuns el, dacă nu ai ochi pentru altceva decât pentru cele cu care ai fost obișnuit, nu ai cum să primești ca pe un dar traista peștișorului de aur. Fiind copil, nu am înțeles sensul acestor cuvinte, așa cum, probabil, părintele meu și-ar fi așteptat să înțeleg. Mai mult, cele spuse de el nu păreau a avea vreo legătură nici cu peștișorul, nici cu pescarul și nevasta lui, nici măcar cu tema pe care o aveam de rezolvat. Dar vorbele acestea pe care le-am considerat atunci fără noimă, mi-au revenit în memorie când am făcut prima oară o schimbare radicală în viața mea.
Întreaga noastră viață, cum avem să vedem, nu este altceva decât un cumul de schimbări continue. În primul rând, externe: ne naștem, creștem, ne dezvoltăm fizic, procreăm, îmbătrânim, trecem într-o altă existență. În al doilea rând, schimbăm constant rolurile sociale: un elev devine ulterior student, celibatarul devine, după ce se îndrăgostește lulea, soț, o fiică însăși devine la rândul ei mamă, un executant devine șef sau viceversa. Și toate aceste metamorfoze trebuie să fie cumva acceptate, fiindcă ele fac parte din natura noastră umană.
Fiecare dintre noi este un sistem biologic al cărui scop este supraviețuirea și perpetuarea speciei. Nu spunem nimic nou. Fiecare dintre noi este o unitate socială – un subiect care interacționează cu alți subiecți. Fiecare dintre noi are conștiință. Vom pleca de la aceste premise, pe care le știm cu toții, atunci când luăm în considerare situația de schimbare și modul în care o putem gestiona. Care sunt principalele dificultăți și probleme în managementul schimbării? Pe de o parte, trecerea de la o stare relativ stabilă la alta este întotdeauna asociată cu necunoscutul. Nu știm niciodată ce ne așteaptă pe această cale și dacă noul statut va fi mai bun decât cel actual. Nu știm dacă ceea ce am ales este potrivit nouă și dacă ne va oferi succesul. Nu știm nici măcar dacă putem gestiona ceea ce vine după schimbare, ca în cazul nevestei pescarului din povestea peștișorului de aur. Aici intervine cel mai puternic mecanism de autoconservare biologică. Natura ne protejează, în orice mod posibil, de pierderea stabilității și se străduiește să asigure supraviețuirea organismului. Acesta este primul lucru care împiedică acceptarea cu ușurință a ideii de schimbare. Încercăm, de pildă, să menținem un sistem funcțional care ne oferă venituri și un acoperiș deasupra capului, cu alte cuvinte,care ne asigură supraviețuirea fizică. Altul s-ar putea să mențină starea de lene, fiindcă e starea în care el se simte bine, îi asigură confortul de care are nevoie ca de aer. Un altul s-ar putea să mențină familia disfuncțională, doar pentru că aceasta este ideea lui despre familie, a văzut-o la părinții și bunicii lui care, ar spune tot el „au trăit așa și au fost mulțumiți, nimeni nu e fericit pe deplin”. Manifestarea emoțională a acestui mecanism de autoapărare este frica. Frica că, prin schimbare, pierdem tot ceea ce am construit în trecut, bun, rău, nici nu contează, pierdem ceva. Dar acesta, desigur, nu este singurul lucru care împiedică schimbarea. Dacă privim o persoană ca pe o unitate a unui sistem social, vom descoperi că ea este legată printr-un număr mai mare sau mai mic de conexiuni cu alte persoane – cu rude, prieteni, soți și soții, colegi de muncă și cunoștințe diverse. Oamenii sunt creaturi sociale și experimentează stres și depresie atunci când își pierd conexiunile sociale cu care au fost obișnuiți.Iar schimbarea aduce adeseori după sine ruperea, în mare parte, a unor asemenea conexiuni. Toate cele de mai sus sunt de mare importanță într-un anumit aspect la care mulți dintre noi nu ne gândim niciodată. Activitățile noastre, interesele, dorințele, munca noastră, conexiunile cu ceilalți oameni, siguranța socială, toate acestea ne organizează conștiința, ne determină scopurile și ne hrănesc cu energie. Îndepărtați aceste elemente. Ce devine conștiința? Să încercăm să oferim un răspuns.
După cum s-a dovedit prin diferite experimente, dacă o persoană este lipsită de semnale externe despre ceea ce se întâmplă în jurul său, după un timp se cufundă într-o stare de haos mental, începe să experimenteze halucinații și chiar tulburări mentale. Acest lucru a fost dovedit, de exemplu, prin experimente privind plasarea oamenilor într-o cameră fără lumină și sunet, a cărei temperatură era egală cu temperatura corpului. Într-o astfel de cameră, ne spun experimentele, o persoană nu primește niciun impuls extern. Inițial, acest lucru duce la relaxare rapidă și la un efect de așa- numită pace interioară, dar dacă procedura este prelungită, atunci conștiința noastră, lipsită de orice ghid, se cufundă în haos.S-a dovedit, deci, că o persoană are nevoie de fluidizatori externi ai conștiinței. În absența lor, conștiința ajunge într-o stare de entropie. O stare oareșicum similară suferă conștiința atunci când schimbările îl deconectează pe om de conexiunile sale existente până atunci sau de o stare de așa zisă siguranță cu care el a fost obișnuit ani de-a rândul. Nu atât de drastic, desigur, dar omul poate suferi, din pricina schimbării, în multe cazuri, depresii, anxietate, scădere a stimei de sine, da.
Se pare că 95% din deciziile noastre se iau inițial în creierul reptilian și limbic. Deciziile se transmit neocortexului, care este foarte bine documentat și știe mereu să spună „nu!”. Pur și simplu, ne împiedică să ne schimbăm existența așa cum inițial am plănuit. Creierul tău te împiedică să te schimbi, adică el crede că te protejează,astfel, de schimbare. Și cu cât ai mai multe cunoștințe și experiență, paradoxal, cu atât este mai dificil pentru tine să accepți schimbarea așa, dintr-odată. Oamenii inteligenți știu să se apere cel mai bine, de aceea aceștia iau decizii privind schimbările din viața lor mai greu și după ce în prealabil au luat multe variante în calcul. Desigur, mai puțin emoțiile care vin avalanșă mai târziu.
Există un alt model interesant – ezoteric, am spune, pe care psihologul Jack Makani l-a împărtășit într-unul din discursurile sale. Există, după cum spune acesta, trei tipuri de minte: Conștientă, Inconștientă, Sine Superior. Conform teoriei lui Makani, primim în mod constant semnale de la Sinele nostru Superior, ceea ce ne dorim cu adevărat, obiectivele noastre mari, idei strălucite. Dar mintea conștientă pornește imediat mecanismul de apărare și respinge ideile primite cu remarci critice. Mintea conștientă va găsi mereu erori în procesul pe care trebuie să-l faci, nimic nu pare să o mulțumească. În același timp, mintea inconștientă este conectată. Ea, ca un hard disk, înregistrează toate „scuzele” minții conștiente.Conștientul este atât de des apărat de aceste scuze, încât mintea inconștientă e copleșită și nu mai poate înmagazina ideile geniale, obiectivele noastre primite de la Sinele Superior. Și auzim, adeseori, în asemenea cazuri: nu sunt pregătit să fac schimbări, nu am nevoie acum de schimbări, totul e bine, mă mulțumesc cu ce am etc. Drept urmare, trăim viața pe care ne-am limitat-o mental. Și nu vom putea începe ceva nou până când nu ne curățăm inconștientul de toate credințele înregistrate în subcortex.În plus, convingerile noastre sunt completate de atitudinile părinților, prietenilor, colegilor, educației primite. Potrivit cercetărilor, credințele de bază se formează între opt și zece ani și, ulterior, acestea ne împiedică să avem, de multe ori, succes. Așa că uneori trebuie să muncești din greu pentru a-ți scoate credințele din trecut și a le transforma într-o resursă pentru prezent.Dacă în copilărie ți s-a spus, ani în șir, că viața nu presupune mari schimbări și că trebuie să te mulțumești cu un serviciu stabil, cu o familie prin care să ai copii și o casă în care faci doar lucruri de rutină, spălat, călcat rufe, gătit borș și șters praful, ca să schimbi ceva din toate acestea va fi fără nici un succes, practic, nu vei fi interesat să faci absolut nici o schimbare, chiar dacă toate acestea te deprimă, te fac complet nefericit. Iar atunci când vei rămâne fără locul de muncă, va fi pentru tine un adevărat coșmar din care vei ieși greu, fiindcă nu ești dispus să accepți nici o altă cale, alta decât cea pe care o știai. Cazurile de depresie în urma disponibilizărilor sunt o dovadă că Makani avea perfectă dreptate.
Poate că totul începe cu faptul că ne obișnuim să trăim și să acționăm după un anumit scenariu și este greu să ne debarasăm de rolul ales chiar și după ani de zile. Deci, există dorința de a ajusta lumea din jurul nostru pentru a se potrivi propriilor interese sau, din contră, de a nu atinge și a nu tulbura nimic din ordinea existentă a lucrurilor.Orice schimbare este, credem, înfricoșătoare. De obicei, este combinată cu îndoieli, stres, anxietate, teama că lucrurile, prin schimbarea lor, se vor înrăutăți. O persoană poate fi, de asemenea, intimidată de propriul succes și tocmai acest succes al ei o poate împiedica să ia o decizie. De exemplu, poate că ei i se pare a fi genială în ceea ce face și apoi se gândește că se va găsi într-un nou teritoriu neexplorat, în care vor fi o mulțime de lucruri neînțelese și greu de gestionat.Prin urmare, înainte de a dori să schimbăm ceva, trebuie să ne rezolvăm, mai întâi, sentimentele și emoțiile. Luați o lupă metaforică și priviți îndeaproape ce experiențe interioare trăiți atunci când vă gândiți la schimbare. Se pare că ar trebui să existe doar emoții pozitive: bucurie, entuziasm față de nou, anticiparea plăcerii, interes. Dar, în realitate, oamenii experimentează, de cele mai multe ori, tristețe, confuzie, anxietate, iritare, un sentiment de neputință și nesiguranță. Ideea e că nu trebuie să ne temem de emoțiile negative, un lucru pe care îl fac cei mai mulți dintre noi.Ele, de fapt, servesc ca navigatori pe calea vieții.Să ne amintim că frica ne-a asigurat în istorie supraviețuirea. Se poate presupune, dacă ținem cont de teoria lui Makani, că frica de schimbare nu este o consecință a obișnuinței noastre cu un anumit lucru, ci a unui fel de autoapărare a minții noastre conștiente. Poate oamenilor li se pare că, schimbând radical o parte din viața lor, închid pentru totdeauna pentru ei înșiși tot ce era bun înainte: se pare că viitorul este încă neclar, dar trebuie să abandoneze brusc și trecutul. Și poate că tocmai această incertitudine l-a determinat pe John Galsworthy să spună că „nu există nimic mai tragic în viață decât imposibilitatea absolută de a schimba ceea ce ai făcut deja”. Cu toate acestea, viața nu stă pe loc, pur și simplu, este imposibil să faci altfel, nu poți stagna în ceea ce nu-ți asigură evoluția. Fiecare persoană, încă de la naștere, învață lucruri noi, învață să dezvolte unele abilități și învață multe despre sine, despre lume, despre mediu primind informații diverse. Și asta, într-un fel sau altul, schimbă viziunea asupra lumii, comportamentul și atitudinea noastră față de lume. Fiecare astfel de pas către ceva nou ne deschide orizonturi necunoscute până acum, pe care noi, din neștiință, sau sunt directa îndrumare a minții conștiente de care spuneam, le-am catalogat ca fiind nocive. De exemplu, căsătoria nu este o restricție a libertății, cum cred unii, ci crearea propriei familii. Mulți nu se căsătoresc fiindcă se tem că își vor pierde libertatea, pentru că așa au auzit ei pe ici-colo. Sau pentru că așa au văzut acasă. De fapt, nu o fac fiindcă nu vor să-și asume responsabilități, nu sunt pregătiți pentru ele, nu vor schimbări, conștiința găsește însă mecanismul de apărare, dacă mă însor nu voi mai fi un om liber. Liber poți fi și căsătorit, dar ei nu au de unde ști, poți crea o relație în care libertatea ta personală să nu aibă de suferit, să citești, să mergi la un film, să practici alpinism, să ieși cu prietenii la o bere, să urmezi cursurile unei facultăți, să te specializezi în ceva, să te culci la 2 noaptea, nimeni nu îți va lua această libertate, tu ți-o îngrădești singur prin alegerea greșită a unui partener de viață care nu te înțelege sau prin faptul că îl împovărezi pe acesta cu un asemenea rol, de castrator. La fel cum schimbarea locului de muncă este o șansă de a cunoaște oameni noi, de a descoperi abilități noi și perspective la care nici nu te gândeai vreodată atunci când roteai două hârtii dintr-un birou în altul, plictisit de jobul tău. În orice cultură, metamorfozele au afectat tocmai calea pozitivă: broscoiul a devenit un prinț fermecător,căsuța sărăcăcioasă s-a transformat în palat, bostanul în trăsură, iar rățușca cea urâtă în lebădă.
Ne este frică de schimbare, bănuind că aceasta reprezintă o amenințare la tot ce am construit, uitând că avem puterea, și asta subliniează cultura de care spuneam, de a o folosi în beneficiul nostru. Dar este mai bine să nu te gândești la neplăcut și să nu te uiți la orizonturile pe care schimbările ți le pot deschide. E mai comod. Conștiința se opune, e bine cum e acum, amână schimbările, de ce să schimb,să dau totul cu josul în sus? se întreabă ea, mintea conștientă. De fapt, se întreabă frica din ea, fiindcă emoțiile nestăpânite o acaparează, emoțiile acaparează judecata. Adevărata noastră luptă este cu emoțiile noastre, nu cu conștiința noastră plină de informații. Emoția ne face să credem că vom pica din scrânciob dacă ne ținem doar cu o mână, nu situația ca atare. Situația poate fi stăpânită dacă există judecată la rece, nealterată de emoții.
Există o serie de obstacole care ne împiedică să luăm în considerare în mod obiectiv ceea ce ne așteaptă. Prima piatră de care ne împiedicăm este tendința de a plonja în negativitate. Frica puternică de nou ne obligă să analizăm ceea ce s-a întâmplat și să căutăm răspunsuri. Conștiința noastră cere socoteală, ignorând Sinele Superior. De ce s-a întâmplat asta, cine este de vină, este posibil să dăm timpul înapoi, acolo unde mi-era bine? De ce am ales această cale de care habar nu am? Câștigătorii sunt cei care nu reflectă prea mult la ceea ce s-a întâmplat în trecut. Trecutul este deja un timp mort, nu se mai poate resuscita. Cu cât ne dăm seama mai devreme că aceasta este acum realitatea, că acestea sunt datele problemei, cu atât mai repede putem găsi o cale înainte, totul va fi canalizat spre construcție. Dacă ne ancorăm emoțional de un timp mort, posibilitatea de a schimba ceva în bine este minimă. Deci, după cum vedem, din nou, emoțiile…
Ne-am născut pentru a schimba această lume, această nevoie este încorporată în genele noastre și asta ne atrage spre schimbare, chiar dacă nu ne place, în multe circumstanțe, să recunoaștem asta. Dar, în același timp, din motivele pe care le-am spus, mulți suntem încă atrași de stabilitate și certitudine.De ceea ce credem noi că e stabilitate. Stabilitatea poate fi o rutină bolnăvicioasă, o căsătorie care a devenit sufocantă, plictisitoare, un job în care nu performăm, o locuință în care se prăbușește tavanul. Ideea este că tu și cu mine am fost învățați să ne temem de schimbare, am fost învățați de mici că trebuie să trăim o viață în care totul este liniar și roz, prin urmare, majoritatea oamenilor trăiesc într-o mlaștină psihologică, ceea ce îi duce într-o stare de hibernare interioară, făcându-și viața atât de monotonă încât își fac aproape toate activitățile zilnice în mod automat. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facem pentru a ne schimba viața este să renunțăm la stabilitatea aceasta monotonă și, în general, la automatismul vieții, pentru că toate acestea sunt lucruri nefirești și inutile care fac însăși starea vieții nefirescă. Trebuie să renunțăm la toate aceste obiceiuri pe care le cultivăm mereu în același mod și le prețuim și definim ca fiind parte din noi. Cuvântul cheie aici este „refuz”. Ai nevoie de o renunțare – o renunțare la tot ceea ce a fost multă vreme strâns integrat în viața ta, dar fără un sens anume, fără nici un rezultat, în care te-ai plafonat, în care n-ai excelat, iar fără refuz, nu va exista nicio schimbare – trebuie să renunți la vechi pentru a primi noul, deoarece nu le vei putea ține pe ambele în mâini în același timp. Cam acesta este mecanismul evoluției noastre: să spargi tiparul, când tiparul scârțâie.
La urma urmei, acest lucru nu este atât de ușor de făcut – este dificil, veți spune, pentru o persoană să refuze ceva și să se despartă de ceva, pentru ea aceasta este o procedură foarte dureroasă. Am putea spune că nu e. Pentru a face acest lucru, trebuie să încetăm să trăim cu frică. Când renunți la tot ce este vechi și mai ales inutil, fără nici o perspectivă, care devine bolnăvicios, nu vei avea nimic de pierdut. Iar o persoană care nu are nimic de pierdut, nu are de ce să se teamă. Principalul lucru este că te ai pe tine însuți, un tip dornic de schimbare, de evoluție și plin de curaj, -de asta ai nevoie în dezvoltarea ta personală. Prin ochii emoțiilor, lumina curajului nu-ți va pătrunde niciodată conștiința. Iar viața, drag prieten, e doar o lecție despre curaj.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
