Cristina Danilov: Leșinul grațios în fața sublimului
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
08.06.2026
Frumusețea, matca emoțiilor pozitive, nu este singura valoare care ne poate conduce spre detașarea temporară de lumea palpabilă și de împrejurimile ei. Deși conceptul de sublim vine adesea la pachet cu noțiunea de frumusețe, el simbolizează sondarea profundă a rafinamentului sufletului prin contemplarea lucrurilor uimitoare și terifiante. Poate fi descris chiar ca o frumusețe găsită în tragedie, durere, teroare sau ca o bucurie tragică, ca să-l cităm pe poetul William Butler Yeats. Arta nu doar că provoacă astfel de sentimente sublime, ci adesea le reprezintă. Experimentarea sublimului poate avea, însă, un efect puternic asupra psihicului și fiziologiei, mai ales atunci când este însoțită de o acumulare de mari așteptări. Arta a stârnit întotdeauna la maximum emoțiile și chiar ne-a influențat percepțiile. Unii psihologi sugerează că persoanele vulnerabile ar trebui să evite declanșarea experiențelor artistice, tatonarea sublimului, cu excepția cazului în care știu că sunt într-o stare puternică de echilibru.De ce oare?
Cu aproximativ 4 ani în urmă, in presa italiană a apărut o știre interesantă: un turist, venit in Florența, a suferit un preinfarct miocardic în timp ce admira faimoasa pictură a artistului renascentist Sandro Botticelli, Nașterea lui Venus, găzduită la Galeria Uffizi. Ideea din spatele titlului nu a fost că un individ a suferit un accident într-o galerie de artă, accidente se pot întâmpla oriunde, ci, de fapt, că frumusețea uluitoare a operei de artă a lui Botticelli a provocat turistuluicu pricina un preinfarct. Bărbatul, recuperat după o ședere în spital, avea să declare că nu suferise niciodată de vreo boală cardiacă, era sănătos tun, și că accidentul s-ar fi datorat doar emoției puternice pe care a avut-o în fața operei lui Botticelli. Să fi fost ceva ocult la mijloc,s-ar putea întreba unii ? Ar putea exista o veche magie care persistă în acest tărâm al minunilor renascentiste, care să-i fi conferit artei lui Botticelli o forță extraordinară de a colapsa turiștii? Căci, dacă ne gîndim mai bine,am putea specula: Botticelli ar fi intenționat să intruchipeze Nașterea lui Venus ca pe un imn dedicat zeiței iubirii, poate chiar a iubirii neîmplinite dintre el și Simonetta Vespucci, cea care avea să moară la doar 23 de ani, rămânând, însă,vie în sufletul pictorului până în ultima lui clipă. Să fi fost, peste veacuri,această poveste de iubire platonică transpusă pictural în angelica Venus sublimul care a tăiat respirația turistului cu pricina,să fie o banală întâmplare sau e vorba despre altceva?
Ei bine,se pare că este cel mai recent caz aparent de sindrom Stendhal, o afecțiune specifică orașului toscan în care unii turiști se îmbolnăvesc subit după ce văd prea multă frumusețe. Numele face aluzie la un episod descris de scriitorul francez Stendhal în memoriile sale după o călătorie pe care a întreprins-o prin Italia, în 1817.În cartea sa, Napoli și Florența: O călătorie de la Milano la Reggio , el descrie vizitarea Bazilicii Santa Croce, unde a fost copleșit, brusc, de o emoție profundă. Într-un fel de extaz la ideea de a fi la Florența, Stendhal a scris că a simțit senzații cerești în timp ce contempla frumusețea sublimă a frescelor lui Giotto di Bondone. Apoi a avut palpitații ale inimii, s-a simțit profund epuizat și și-a pierdut simțul echilibrului. Seamănă cu starea turistului nostru din secolul 21, fără îndoială!.
Intrebarea e de ce oamenii nu cedează la aceleași simptome, de la amețeli,leșinuri, probleme cardiace , în galeriile de artă din altă parte? La Londra, de pildă, la Figueres, St. Petersburg sau Luvru? Posibil, credem noi, concentrația de sublim și artă din Florența trebuie să fie cea care provoacă astfel de probleme. Statui, fântâni, fresce, cupole și uși sculptate la tot pasul, apoi grandioasele lucrări și emoția intensă a așteptării de a vedea acel ceva la care visai de ani buni, opera ta preferată. Un coctail perfect pentru un leșin. Până și spitalul Santa Maria Nuova, care tratează turiștii afectați de acest sindrom, datează din secolul al XV-lea – Leonardo da Vinci a disecat acolo cadavre! Totul e artă și istorie la orice pas. Pentru iubitorii de artă, emoția de a ajunge într-un loc care adună atât de multe nume celebre este ca și cum un microbist s-ar trezi la ușă,într-o dimineață, cu Messi, Ronaldo, Pique și Kaka dornici să-și savureze cafeaua cu el. Mai cinic, scepticii ar putea spune că sindromul Stendhal se datorează doar rândurilor lungi la intrarea in Galerie și a aglomerației din centrul istoriccare adaugă un strat de stres inimii. Dar să dăm Cezarului ce e al Cezarului și psihologilor ce e al psihologilor!
Acest sindrom este cu siguranță o dovadă a puterii speciale a artei renascentiste asupra psihicului nostru. Suntem,să nu uităm,și ființe estetice. Capodoperele și modul în care au fost expuse în Florența de când Giorgio Vasari a început să construiască Uffizi în anii 1560, au creat însăși ideea de „artă” așa cum o știm noi, ca ceva cu o alură mistică și hipnotică.
Cât de impresionantă poate fi arta, astfel încât pătrunsă în conștiința noastră, să poată conduce un cititor sau privitor într-o lume sublimă care te lasă fără aer? Poate că acea senzație de furnicături care vine prin straturile ființei noastre atunci când ne aflăm în fața unei opere de artă este un semnal că sindromul Stendhal nu este doar o afecțiune care i-a marcat pe semenii noștri slabi de inimă, ci încă ne pândește și așteaptă să prindă pe oricine este dispus să cedeze și să leșine grațios în fața sublimului.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
