0 13 minute 4 luni

Daniel George

29.10.2014

Există șanse mari ca un sistem în care europenii se apără în esență și Statele Unite joacă, cel mult, un rol periferic în afacerile europene să fie mai stabil decât cel cu care trăim acum.

Se pretinde adesea că articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord din 1949 cere Statelor Unite să apere „fiecare centimetru” din teritoriul NATO. Dovezile istorice arată însă că nu este deloc așa, scrie Marc Trachtenberg, într-o analiză amplă, publicată pe site-ul Institutului Cato.

Marc Trachtenberg (78 de ani) este profesor emerit de științe politice la Universitatea din California, Los Angeles. Și-a luat doctoratul în istorie la Universitatea din California, Berkeley, în 1974, și a predat mulți ani la facultatea de istorie de la Universitatea din Pennsylvania.

De asemenea, se susține în mod obișnuit că până la venirea lui Donald Trump, niciun președinte american nu ar fi visat să amenințe că nu-i va apăra pe aliații europeni. Se pare că nici acest lucru nu este susținut de dovezi. Dar nu este vorba doar de a face istoria corectă. Acele afirmații istorice sunt importante pentru că susțin afirmația mai fundamentală că sistemul NATO este atât de evident în interesul Americii încât trebuie tratat ca sacrosanct. Dar putem vorbi despre un succes atât de fenomenal?

La 10 februarie 2024, fostul președinte Donald Trump a spus o poveste despre modul în care a făcut ca aliații NATO să cheltuiască mai mult pentru apărare. Când era președinte, a spus el, i-a avertizat pe liderii aliați că, dacă țările lor nu vor cheltui pe înarmare cât ar trebui să cheltuiască, Statele Unite nu le vor apăra. Europenilor abia le venea să creadă ce auzeau.

În același context, președintele Joe Biden a făcut aluzie la articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic. Potrivit acestui articol, un atac armat împotriva oricăruia dintre aliații NATO ar fi considerat un atac împotriva tuturor. În cazul unui astfel de atac, fiecare dintre ei ar întreprinde „acțiunile pe care le consideră necesare, inclusiv utilizarea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea zonei Atlanticului de Nord”. La o întâlnire la Varșovia, la mai puțin de două săptămâni mai târziu, Biden și-a reiterat remarcile anterioare: „Articolul 5 este un angajament sacru pe care l-au luat Statele Unite. Vom apăra literalmente fiecare centimetru al teritoriilor NATO”.

Liderii europeni au reacționat aproape în același mod. „Orice sugestie conform căreia aliații nu se vor apăra unii pe alții”, a spus secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, „subminează toată securitatea noastră, inclusiv pe cea a SUA, și îi expune pe soldații americani și europeni la un risc crescut”. Cancelarul german Olaf Scholz a numit declarațiile fostului președinte „iresponsabile și periculoase”.

Mulți observatori (inclusiv Biden, după cum s-a menționat mai sus) presupun că articolul 5 din Tratatul Atlanticului de Nord cere Statelor Unite să folosească forța militară în cazul în care un aliat NATO este atacat, dar în realitate angajamentul stabilit de această prevedere nu estechiar atât de puternic. Părțile la tratat, desigur, au convenit că un atac armat împotriva uneia va fi considerat un atac împotriva tuturor, dar au promis doar să întreprindă acțiuni pe care le considerau necesare „pentru a restabili și menține pacea și securitatea internațională.” Utilizarea forței armate a fost menționată ca o acțiune pe care ar putea-o întreprinde, dar pe care nu erau în niciun caz obligați să o întreprindă.

1950: „Germania să se reînarmeze!”

În timpul Războiului Rece, președinții americani nu au acționat ca și cum țara lor ar fi avut un „angajament sacru” de a apăra țările NATO din Europa, indiferent de politicile pe care le-au urmat aliații. Practic, fiecare administrație americană, la un moment dat sau altul, a amenințat că nu îi va apăra pe europeni dacă aceștia nu fac ceea ce dorea guvernul american într-un anumit domeniu. În septembrie 1950, de exemplu, secretarul de stat Dean Acheson le-a spus celor mai importanți doi aliați europeni ai Americii, Marea Britanie și Franța, că Statele Unite nu vor trimite forțe substanțiale în Europa – adică nu vor apăra Europa de Vest pe teren – decât dacă vor fi de acord să permită Germaniei de Vest să se reînarmeze. În plus, Acheson a fost de acord să accepte imediat reînarmarea Germaniei. Guvernul american, le-a spus el, trebuie „să aibă un răspuns cu privire la posibila utilizare a forțelor germane” în apărarea Europei de Vest.

Administrația Eisenhower a încercat, de asemenea, să-i determine pe europeni să creeze un sistem care să le permită să se apere – și astfel să facă posibil ca Statele Unite să își retragă propriile forțe. În primii ani de mandat, administrația și-a dorit foarte mult să meargă mai departe cu crearea Comunității Europene de Apărare, dar francezii, care veniseră inițial cu ideea, se opuneau acum. Pentru a depăși obstrucția franceză, secretarul de stat John Foster Dulles  a amenințat, în decembrie 1953, că va efectua o „reevaluare agonizantă a politicii de bază ale Statelor Unite”.

Amenințare cu retragerea

Pe timpul administrației Kennedy, guvernul SUA a folosit amenințarea cu retragerea pentru a forța un aliat cheie să se alinieze. În ianuarie 1963, odată cu dreptul de veto al președintelui francez Charles de Gaulle asupra admiterii Marii Britanii în Piața Comună, și odată cu semnarea unui tratat de prietenie între Franța și Germania de Vest, părea că europenii formau un bloc anti-american distinct în cadrul Alianței. Liderii americani le-au spus clar omologilor germani că, dacă doresc o protecție continuă a SUA, ar trebui să-și schimbe politica. Guvernul german a cedat.

Administrația Reagan a fost, de asemenea, dispusă să facă presiuni asupra europenilor pentru a-i determina să meargă de acord cu politica americană. Principalul punct de dispută se referea la proiectarea gazoductului siberian, la construcția căruia europenii îi ajutau pe sovietici. Echipa Reagan a crezut că nu are sens ca Occidentul să-i ajute pe sovietici să obțină echipamente avansate din punct de vedere tehnologic prin exportul de gaze naturale. O economie sovietică mai puternică a însemnat o armată sovietică mai puternică și, prin urmare, bugete mai mari de apărare ale SUA. În consecință, guvernul SUA a dorit ca aliații să respecte ceea ce s-a consemnat în documentele interne (dar nu în mod deschis) drept politica sa de „război economic”.

Disensiuni în privința Uniunii Sovietice

Administrația Bush Sr. a ales să nu ajute regimul Gorbaciov să facă tranziția la o economie de piață – cel puțin nu într-un mod major. Unele figuri cunoscute din Occident – ​​în special fostul prim-ministru britanic Margaret Thatcher și Jack Matlock, ambasadorul SUA la Moscova până în 1991 – au considerat că o politică mai generoasă este în regulă. Aceștia erau convinși că Gorbaciov și susținătorii săi doreau cu adevărat să transforme întregul sistem sovietic – că doreau cu adevărat ca țara lor să se alăture lumii civilizate – și că Statele Unite și aliații săi ar trebui să facă tot ce le stă în putință pentru a-i ajuta să atingă acest obiectiv. Acest lucru nu însemna că sunt dispuși să dea un cec în alb. Dar ei au simțit că trebuie elaborat un program care să faciliteze tranziția, atât către o economie de piață înfloritoare, cât și către o ordine politică liberal-democrată, cele două părți ale politicii fiind văzute ca întărindu-se reciproc. Ei au simțit, de asemenea, că țările occidentale ar trebui să ofere orice asistență necesară, în conformitate cu acel program, pentru a ajuta Uniunea Sovietică să devină acest tip de țară, notează expertul Cato Institute.

Politica de extindere a NATO nu a fost în niciun caz abandonată când Bush Sr. și-a pierdut alegerile din 1992. Dimpotrivă: succesorul său, Bill Clinton, a decis la sfârșitul anului 1993 că NATO trebuie să se extindă în est. Această decizie a fost luată chiar dacă administrația Clinton știa foarte bine ce simțeau rușii în legătură cu această problemă. După cum a raportat ambasada SUA la Moscova la sfârșitul anului 1994, „ostilitatea față de expansiunea timpurie a NATO este simțită aproape universal în spectrul politic intern aici.” Echipa Clinton a adoptat politica de extindere a NATO, deși era conștientă de asigurările pe care America i le dăduse lui Gorbaciov în februarie 1990. Dar noua administraţie era hotărâtă să meargă înainte indiferent de ce simţeau ​​ruşii şi indiferent de promisiunile făcute. Atitudinea de bază a SUA a fost că dacă rușii nu agreează ideea, păcat pentru ei.

Ar fi o lume mai bună?

O retragere americană din Europa, chiar dacă ar fi bine gestionată – și acesta este un „dacă” foarte mare – ar duce la o lume mai bună? Sistemul politic internațional este extraordinar de complex. Prin urmare, sunt posibile tot felul de efecte și nimeni nu poate spune dinainte cum se vor rezolva lucrurile de la sine. Dar un punct merită subliniat. Statele Unite – singura superputere rămasă din lume, „națiunea indispensabilă” (pentru a folosi faimosul termen al secretarului de stat Madeleine Albright) – pot urma politici foarte ambițioase. Dar un sistem european în care Statele Unite ar juca cel mult un rol periferic ar funcționa diferit. Ambițiile europene ar fi limitate la ceea ce ar sprijini toate țările majore. Politica lor ar fi aproape sigur mai moderată, mai orientată spre status quo și mai pur defensivă decât politica pe care Statele Unite o duc din 1991 și, prin urmare, ar fi mai puțin probabil să fie percepută ca o amenințare de către Rusia.

Deci, există viață după NATO? Bineînțeles că există. Lumea nu se va sfârși dacă Statele Unite se retrag din Alianță. Europenii, cu un PIB combinat (după unele estimări) de aproximativ 5 ori mai mare decât cel al Rusiei, sunt cu siguranță capabili să se apere, iar dacă America s-ar retrage, nu ar avea de ales decât să elaboreze un sistem pentru a face acest lucru. Dar cât de bine ar fi gestionată tranziția către un sistem european de apărare – presupunând că va exista o tranziție – rămâne o întrebare deschisă. E momentul să ne gândim la această întrebare.

Abonați-vă la canalul nostru de Telegramhttps://t.me/nymagazinromania

Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România

Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Previzualizare articole