Cristina Danilov: Aparenta nebunie
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
18.05.2026
De multe ori mi-a fost dat să întâlnesc persoane etichetate de ceilalți, din felurite motive, drept „anormale la cap” sau chiar „nebune”. Așa erau numite, fără prea multă analiză. Am cunoscut și oameni care îi considerau nebuni pe cei din jurul lor, fie rude, prieteni, colegi sau, în general, pe oricine le scăpa înțelegerii lor. Totuși, privind mai atent aceste figuri catalogate pripit drept ”nebune”, am realizat că, în numeroase cazuri, ele erau perfect lucide. Diferența era că modul lor de a gândi și de a simți avea o profunzime pe care nu toți erau pregătiți sau dispuși să o înțeleagă. Uneori, comportamentul acestor oameni părea ieșit din tipare, însă rareori era lipsit de o explicație. A le atribui o gândire dezordonată, golită de logică, sau chiar a presupune că nu gândesc deloc ar fi, am spune, o eroare.
Atunci când o persoană nu prezintă în mod evident o tulburare psihică – lucru care, de altfel, nu este întotdeauna ușor de stabilit, se poate descoperi adesea un fir logic, un sens și o motivație clară în spatele gesturilor caracterizate drept nebunești. Iar în momentul în care aceste resorturi devin vizibile, ele pot fi înțelese și, uneori, chiar orientate sau influențate. O persoană este privită ca „nebună” sau exagerată pentru că vorbește singură pe stradă și evită contactul vizual cu ceilalți. Cei din jur o judecă rapid, presupunând că este instabilă sau lipsită de control. În realitate, ea, poate, își organizează gândurile vorbind cu voce tare, repetă mental lucruri importante sau încearcă să-și gestioneze emoțiile într-un mod care îi conferă siguranță. Când acest lucru este înțeles, comportamentul ei nu mai pare lipsit de sens, ci vedem că e o strategie personală de adaptare la stresul cotidian.
De ce am ales acest subiect: o cunoștință se plânge tuturor de o mătușă în vârstă, care o acuză pe ea și pe celelalte rude ale ei, ori de câte ori o vizitează, că-i fură pensia, sau, mai rău, că vor să o omoare. Se pare că bătrâna este ”nebună”, la prima vedere, cel puțin așa mi se spune, își imaginează lucruri care nu se întâmplă în realitate, fabulează. Veți putea afirma: oamenii aceia îi vor binele și bătrâna îi acuză de lucruri ciudate, e nebună. Dar când începi să examinezi relațiile anterioare ale acestei bătrâne cu aceste rude, vezi cum persoana care se plânge de ea începe să evite multe întrebări, nedorind să împărtășească cum au funcționat aceste relații în trecut. Pentru că are ceva de ascuns. Au existat precedente ce au lăsat impresii negative puternice despre acești oameni în mintea mătușei, așa că e de înțeles de ce nu are încredere, se teme de ei și își imaginează diverse amenințări din partea acestor oameni – acestea, desigur, nu există, după cum se dovedește mai târziu, dar care sunt complet imaginabile. Chestia cu “adevărul e mereu la mijloc” e adevărată. Mătușa nu e chiar ”nebună”, doar dezvoltă scenarii care au existat dintotdeauna sub formă de schițe și notițe de subsol.
De multe ori, eticheta de „nebun” este aplicată cu ușurință unei persoane tocmai pentru a evita orice tentativă de a înțelege ce se află în spatele comportamentului ei. Nu există dorința unei analize reale, nici individuale, nici cu sprijinul altora, scopul este mai degrabă descalificarea ei completă, astfel încât nimeni să nu acorde importanță celor spuse de ea. ”E nebună, nu știe ce vorbește!”, ”Doar nu o vei lua în serios pe nebuna asta!”, am auzit de atâtea ori. O astfel de strategie protejează trecutul relațiilor, care, dacă ar fi cercetat, ar putea scoate la suprafață aspecte incomode de ambele părți. Inclusiv frustrările celui care descalifică o altă persoană, atribuindu-i acest calificativ. Dar, a stigmatiza pe cineva ca fiind lipsit de minte devine, astfel, cea mai simplă cale de a-i reduce la tăcere vocea. Vocea persoanei, ideile și atitudinea ei nu vor conta. În fond, cine ar lua în serios vorbele cuiva deja declarat „nebun”? Dacă cineva împrăștie despre tine că ești nebun, ”dus cu capul”, cum se mai spune, oamenii tind să creadă că așa ești, mai ales dacă nu au prea multe informații despre tine și nici timp să se intereseze mai bine dacă chiar așa e. Puțini se vor declara sceptici și tot puțini cei ce se vor informa corect cu privire la tine. De aceea, ar trebui să punem, mai degrabă, la îndoială ceea ce se spune despre X, despre care nu cunoaștem prea mult, și să ridicăm întrebări cu privire la ce are de spus despre sine cel care arată cu degetul.
Procesul de înțelegere a lucrurilor care ne înconjoară stă la baza rezolvării multor dificultăți, mai ales a celor care se nasc în interiorul nostru. În acest sens, orice demers de analiză, reflecție sau explorare a cauzelor reale ale unui fenomen are un efect asemănător cu cel al unui tratament: clarifică, liniștește și vindecă. De multe ori, oamenii resping anumite realități nu pentru că acestea ar fi imposibil de gestionat, ci pentru că le percep ca fiind confuze sau amenințătoare. Ceea ce nu este înțeles nu poate fi acceptat, integrat sau folosit în mod constructiv. Astfel, ajungem să trăim cu tensiuni și probleme care nu provin din realitatea în sine, ci din felul în care o interpretăm. Atunci când atribuim complexitate excesivă unor situații sau fenomene, ele capătă o greutate artificială și devin surse de neliniște. Însă, în momentul în care reușim să le analizăm lucid, să le descifrăm logica și să le descoperim sensul, ele își pierd caracterul amenințător. Înțelegerea aduce cu sine claritate și echilibru, iar odată cu acestea, viața devine mai simplă, mai coerentă și mai ușor de trăit.
Constatăm, ca specialiști, și nu doar, că multe persoane etichetate drept „nebune” de cei apropiați pot fi îndrumate spre o gândire coerentă, practică și eficientă, dacă li se oferă cunoștințele potrivite și contextul necesar pentru a le aplica. Multe dintre acestea sunt etichetate drept nebune pentru că nu pun ordine în ideile lor. Sau că au prea multe și nu sunt decise care ar avea prioritate. Mintea lor este, așadar, flexibilă și receptivă. Deși nu suferă de afecțiuni psihice reale, comportamentele lor pot deveni inadecvate din cauze precum lipsa controlului emoțional, absența unor informații esențiale sau, mai grav, internalizarea unor idei greșite și dăunătoare. Acești factori explică caracterul temporar și contextual al așa-numitei lor „nebunii”. Într-o anumită situație, chiar și cea mai rațională persoană poate părea nebună. Să dăm un exemplu: o persoană cunoscută ca fiind calmă își pierde brusc controlul într-un birou aglomerat atunci când este nedrept acuzată de o greșeală pe care nu a făcut-o. Ridică vocea, gesticulează exagerat, trântește dosarele pe podea și refuză să asculte explicațiile celorlalți. Pentru cei din jur, comportamentul pare irațional sau „nebunesc”. Totuși, reacția apare dintr-o acumulare de stres, frustrare și sentimentul de nedreptate, nu din lipsa rațiunii sau a gândirii logice. Într-un alt context, aceeași persoană ar reacționa echilibrat, demonstrând că situația, nu caracterul, a generat aparența de nebunie.
Dacă privim exemplul anterior, devine ușor să etichetăm foarte mulți oameni drept „nebuni”. Exact acest lucru se întâmplă frecvent: ne judecăm unii pe alții pornind de la momente izolate, scoase din context, ignorând faptul că astfel de situații sunt inevitabile în desfășurarea vieții. Adesea luăm decizii, acționăm sau rostim cuvinte fără a reflecta suficient asupra motivelor, sensului sau consecințelor lor, pur și simplu, pentru că este mai comod. În aceste condiții, cineva poate părea lipsit de logică sau de coerență și poate nici măcar să nu fie conștient de impulsurile care îl ghidează. Greșim, reacționăm neobișnuit, ne abatem de la propriile standarde, iar acest lucru este ușor confundat cu nebunia. În realitate, nu este vorba despre nebunie, ci despre natura umană. Această stare poate fi considerată o stare de lipsă de atenție, o stare lipsită de previziune, deliberare, reflecție și calcul. Există momente în care gândurile curg dezordonat, iar comportamentul devine reflexiv sau pur și simplu rezultat al haosului din minte. În cele din urmă, apare un gând spontan, iar persoana acționează pe baza lui, indiferent dacă alegerea este potrivită sau nu. Pentru unii, astfel de stări sunt frecvente, pentru alții apar doar ocazional, în funcție de stilul de viață, de obiceiuri și de circumstanțele în care se află.
Deseori, acest tip de comportament nu este cauzat de lipsă de inteligență, ci de ceea ce am putea numi „lene mentală”: mintea funcționează, poate analiza, pune întrebări, înțelege lucruri complexe, dar refuză să facă acest efort. De lene mentală am mai vorbit în articolele mele. Este ca și cum, într-un market, am apuca primul obiect care ne iese în cale și l-am pune în coș, fără să reflectăm la ce ne trebuie cu adevărat. Astfel, acțiunile spontane, haotice sau aparent iraționale nu indică incapacitate mentală, ci doar lipsa de atenție sau motivație pentru a gândi în mod deliberat. Deci, actele nebunești pot fi făcute și de cei cu un IQ ridicat, nu putem asocia ”nebunul” cu ”prostul”. Există situații în care oamenii abordează lucrurile fără să gândească. Reacționează la stimuli în loc să răspundă cu atenție, îi ascultă pe ceilalți fără să gândească singuri și găsesc soluții simple, dar incorecte, care par inadecvate situației lor. Alții privesc din exterior și se întreabă cum poate cineva să greșească atât de mult, cum poate cineva să facă lucruri atât de stupide, cum poate cineva să spună astfel de lucruri.
Există oameni care par „nebuni” în ochii lumii, deși motivul comportamentului lor este adesea mult mai complex decât pare la prima vedere. Aceștia sunt cei care acționează ciudat pe termen scurt, dar urmăresc obiective pe termen lung, inteligente și bine gândite. Ei pot face sacrificii imediate, de timp, bani, energie, chiar pentru alții sau pentru cauze care nu le aduc beneficii evidente, iar acest lucru poate părea irațional pentru cei care văd doar prezentul și propriile interese. O persoană, să zicem, donează sume mari de bani pentru cercetare științifică sau proiecte caritabile fără niciun beneficiu imediat pentru ea. Pentru vecini, colegi sau prieteni, acest comportament poate părea iresponsabil sau „nebunesc”: de ce să cheltui resurse fără să câștigi nimic? Da, chiar așa, nebunie curată. Însă, pe termen lung, donațiile finanțează descoperiri importante sau construiesc rețele care schimbă vieți, iar inițiatorul proiectului obține satisfacție, recunoaștere și impact real. Ce părea irațional la început era, de fapt, parte a unei strategii complexe și bine gândite. Prin modul său ezitant, ironic și uneori bizar, Hamlet, celebrul personaj al lui Shakespeare, este considerat de ceilalți nebun. Totuși, aparenta sa nebunie este, în mare parte, un mod strategic de a investiga uciderea tatălui său și de a planifica răzbunarea, păstrându-și controlul asupra situației. Don Quijote al lui Cervantes este considerat nebun pentru că trăiește într-o lume a cavalerilor și acționează ciudat, luptând cu morile de vânt sau apărând indivizi inexistenți. Totuși, nebunia lui ascunde idealism, curaj și o viziune morală puternică, care îl face extraordinar în felul său. Creon din tragedia Antigona de Sofocle, deși nu este nebun în sens clasic, deciziile lui rigide și aparent iraționale în fața situațiilor de criză îl fac să fie perceput ca excentric sau tiranic. Motivul „nebuniei” sale e, de fapt, o obsesie pentru lege, ordine și putere, cu consecințe tragice. Pentru acești observatori, astfel de persoane vor fi considerate nebune până când rezultatele pe termen lung devin vizibile. Mulți din afară vor atribui succesul norocului cu care aceștia s-ar fi născut, nu planificării sau viziunii strategice, pentru că nu știu să gândească astfel ei înșiși. Din acest motiv, oamenii excepționali, care acționează în moduri neobișnuite pentru a-și atinge scopurile, sunt adesea etichetați drept excentrici sau „nebuni” de către cei care nu pot înțelege, din varii motive, perspectiva lor.
Legat oareșicum de exemplele anterior oferite, există persoane care, în mod paradoxal, par atașate de propria suferință, chiar dacă nu recunosc acest lucru. Alegerile pe care le fac în viață îi conduc repetat spre situații dureroase, uneori spre suferințe de lungă durată, pe care ajung să le trăiască intens. De multe ori, apelează la ajutor psihologic, declarând că își doresc să depășească aceste stări, să își rezolve dificultățile și să evite repetarea lor. Totuși, pe parcursul procesului terapeutic, devine evident că motivația lor profundă este alta. Suferința nu este doar tolerată, ci căutată și recreată constant. La nivel conștient, aceste persoane știu că a trăi în durere, neliniște și disconfort emoțional nu este firesc și că ar fi necesară o schimbare. Însă la nivel inconștient, mult mai influent, acționează mecanisme care îi împing din nou și din nou spre aceleași tipare de suferință. În consecință, chiar și în cadrul unei relații terapeutice, aceste persoane pot ajunge să respingă sau să submineze recomandările și intervențiile specialistului, chiar pe cele menite să le aducă vindecare. În mod paradoxal, pot bloca exact sprijinul pe care l-au solicitat. La prima vedere, acest comportament pare irațional: de ce ar alege cineva, fie și involuntar, să își facă rău? Nu este aceasta o nebunie? Răspunsul se află într-o atracție profundă față de durere. Dacă pătrundem însă mai atent în universul lor interior și în felul în care trăiesc emoțiile, observăm că suferința devine pentru ei un instrument de cunoaștere și transformare. Prin experiența durerii, simt că pot percepe lumea mai intens, că devin mai empatici, mai sensibili și mai conectați la umanitatea lor. Suferința îi ajută să înțeleagă mai bine atât durerea celorlalți, cât și propriile trăiri. Motivația profundă a acestui proces ridică, desigur, alte întrebări, ale căror răspunsuri pot fi descoperite prin explorare conștientă. Esențial este faptul că nevoia de a suferi nu este una lipsită de sens, ci izvorăște dintr-o dorință autentică de dezvoltare personală într-o anumită direcție, o dorință care, privită din această perspectivă, capătă o logică și o legitimitate proprie.
Vedem, așadar, că nebunia aparentă are întotdeauna un sens, chiar dacă acesta nu este imediat vizibil. Ceea ce pare irațional sau contradictoriu la suprafață ascunde, de fapt, o logică interioară profundă, născută din nevoi emoționale, mecanisme inconștiente și dorința de adaptare sau de evoluție. În spatele fiecărui comportament care sfidează rațiunea se află o încercare de a face față realității, de a găsi echilibru sau de a da sens propriei experiențe. Așadar, atunci când spunem despre altul că este „nebun”, nu facem decât să recunoaștem limitele propriei noastre înțelegeri. Ceea ce ni se pare ilogic sau absurd are, pentru celălalt, o coerență internă și un sens profund, chiar dacă acestea ne scapă sau nu suntem capabili să le descifrăm.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
