„IA nu va putea să creeze ceva atât de uman cum este poezia”
Interviu cu poeta Daniela Șontică –
Valentin Gros
22.10.2024
Daniela Șontică – poetă, eseistă, jurnalistă. În prezent, redactor la Ziarul Lumina al Patriarhiei Române și realizatoare de emisiuni la Radio Trinitas. Lucrează în presă din 1993. A absolvit Facultatea de Filosofie şi Jurnalism a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti.
Cărți publicate. Poezie: „Arlechini într-o pădure sălbatică” (Vinea) – 1995; „Uitaţi-vă prin mine” (Brumar) – 2007; „Iubita cu nume de profet” (Tracus Arte) – 2014; „Privilèges de femme de lune” (Vinea) – 2015; „Cântece pentru vrăbii și motoare”, editura Vinea, 2023; Publicistică: „Însemnări din pridvor”, editura Trinitas – 2013; „Oamenii Unirii” (Trinitas) – 2018; „Marin Mândrilă, povestea unei vieți cu bune și rele”, editura UZP – 2019.; „Chipuri din satul românesc” (Trinitas) – 2020; „30 de scriitori români din exil. 1945-1989” (Basilica) – 2022.
Din 1993 a fost premiată cu mai multe distincții, printre care: Premiul Cartea anului 2022 din partea Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul „30 de scriitori români din exil. 1945-1989”; Premiul revistei „Regal literar”, 2023; Premiul „Scriitoare și jurnalistă emerită a poporului” în cadrul Galei „Valori contemporane”, organizat de Radar de Media și grupul Myosotis, 2023; Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” pentru volumul „Iubita cu nume de profet”, în 2014; Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul” pentru anul 2006.
Valentin Gros: Când ai început să scrii poezie și cum?
Daniela Șontică: Aveam 13 ani când am „compus” o poezie despre ploaie. Era, bineînțeles, o poezioară cu rimă, avea trei strofe și țin minte că ritmul ei îmi ieșise foarte bine. Plănuisem încă de pe la 8 sau 9 ani să scriu cândva o poezie, dar numai din curiozitate, să văd dacă pot. Poezia de atunci i-am arătat-o profesoarei de limba română, ea m-a lăudat și mi-a pus creația la panoul de onoare al școlii. După acest episod nu m-a mai preocupat scrisul până la 16 ani.
Valentin Gros: Ce schimbări au intervenit în peisajul poeziei în acești 35 de ani, de la momentul debutului tău și până în prezent?
Daniela Șontică: Am debutat în noiembrie 1989 în revista „Convorbiri literare” pentru că mi se părea cea mai interesantă și mai dezirabilă din punctul de vedere al unei iubitoare de Eminescu. Umplusem deja vreo două caiete cu poezii, toate gândurile mele și trăirile mele alimentau un malaxor interior care le amesteca, le învârtea pe toate părțile, din orice mi se părea că este posbil să iasă un text poetic și de multe ori făceam asta, erau niște exerciții de dexteritate mentală, o școală proprie prin care îmi rafinam din ce în ce mai mult viziunea poetică și gândirea în direcția expresiei lirice.
Valentin Gros: Cum alegeai ce citeai?
Daniela Șontică: Citeam cu aviditate tot ce însemna poezie scrisă de-a lungul istoriei în literatura română, ghidându-mă după listele de lecturi suplimentare de la finalul manualelor de literatură, dar și din instinct și din ceea ce deja aflam de la orele de literatură, dar mai ales cititind cuvintele-înainte și prefețele cărților de poezie. Aveam un fel de febră, aș spune azi, în a vedea cum s-a scris, ce e nou in limbaj sau viziune la alt poet. Cu toată strădania mea, am rămas și cu multe goluri de lectură – le-am completat mai târziu- , dar măcar aveam reperele principale, înțelegeam care este poezia adevărată și mai ales știam că trebuie să fiu eu însămi în scris. Și scriam fără să am dorința de a mai publica. În liceu am arătat două texte profesorului de literatură, iar el, mi-a reținut foaia pe care le scrisesem. Fără să mă prevină, la finalul orei a citit cu voce tare colegilor poeziile mele. M-am simțit încurajată și bucuroasă.
Valentin Gros: Și ți-ai făcut curaj…
Daniela Șontică: La un cenaclu am ajuns doar de câteva ori, poate de trei sau patru ori, la Biblioteca județeană din Buzău, dar deja debutasem și nu prea am simțit vreun avânt spre astfel de întâlniri. Bine, s-a și desființat la scurtă vreme. Eram deja redactor la unul din ziarele locale, Muntenia. Nu prea știam cum se scria în acel timp, pe la 16-18 ani fusesem fascinată de Adrian Păunescu, iar de pe la 20 de ani încolo de Nichita Stănescu. Citeam și reviste și îmi dădeam seama de tendințe, dar nu tot ce se publica era pe placul meu ca poezie în sine. Dar găseam foarte instructiv să citesc cronici pentru că acolo erau redate în întregime unoeri poemele analizate.
Valentin Gros: Cum este acum peisajul poetic, comparativ cu 1989, anul debutului tău, un an de cotitură în istoria României?
Daniela Șontică: „Scrisul de cărți este fără sfârșit”, spune Eclesiastul. Și scrisul de poezie este asemenea, aș adăuga eu. Evoluție sau involuție nu poate exista aici. Nu este ceva care să rămână într-un fel anume pentru a fi considerat valoros, nici nu cred că există înnoire și progres ca în științe. Asta dacă vorbim despre poezie în general. Ce se poate schimba este un mod de a vedea lumea, dar sufletul omului, adică locul de unde izvorăsc sentimentele, rămâne la fel. Pentru poezie este nevoie însă și de idei, de creier. Doar noi înșine, poeții, în forul nostru interior, știm dacă propria noastră viziune mai corespunde cu ceva din trecutul nostru, de la momentul debutului, să spunem. Personal, simt că m-am schimbat destul de mult și ca om, și ca raportare la literatură și la rolul ei în viața mea și a lumii, dar mi-am schimbat și modul de a scrie.
Valentin Gros: Cum s-a schimbat poeta Daniela Șontică în tot acest timp?
Daniela Șontică: Am început să scriu prin a fi ermetică, uneori prea ermetică, și a nu lăsa afară spre înțelegere prea multe dintre adevăratele trăiri și adevăruri, dintr-un fel de teamă, probabil. La începuturile mele poetice eram, de asemenea, puțin supărată pe faptul că o femeie nu poate scrie orice, mi se părea că bărbații poeți au mai multe opțiuni, de aceea primul volum pare a fi scris de oricine: bărbat/femeie. Am continuat prin a deveni mai deschisă, prin a aborda un stil mai discursiv, mai asumat ca gen, și am mers și mai departe în prin a recurge la parabole, a creea un fel de povești, chiar dacă aparent poezia nu este poveste, cu asta ocupându-se proza. Feminitatea mea transpare acum prin toți porii poemelor mele, mi se pare chiar o binecuvântare să fiu femeie și las asta să se vadă în texte. În orice caz, simt că acum mă aflu într-un spațiu liric autentic, marcat de modul propriu de a gândi și a așeza pe hârtie (încă mai scriu de mână poezia) esențele de trăire, dar și de esențializare în felul meu a întregii peozii citite vreodată. Înclin spă cred că reușesc să distilez totul în propria fabrică de parfurmuri și nu mă interesează absolut deloc moda și trendurile care mai apar prin literatură.
Valentin Gros: Ce profituri îți aduce poezia? Ca bani – îmi retrag întrebarea de pe acum, ca să nu cad în ridicol. Dar poate să cuantificăm în termeni de personal branding, de validare socială.
Daniela Șontică: Poezia mi-a adus și bani! Extrem de puțini, dar aș minți dacă aș spune că nu mi-a adus nimic. Anumite reviste literare plătesc și poeții. Apoi, am fost invitată la Festivalul Internațional de Poezie de la București în 2023 și, pentru recitalul poetic, am primit o sumă frumoasă de bani raportată la timpul scurt alocat (5 minute). Am primit vreo câteva premii pentru poezie care au constat și în bani. Probabil că o umbră de notorietate mi-a adus și poezia, dar a fost în combinație și cu profesia de jurnalistă, și cu cea de redactor-șef la Ziarul Lumina din urmă cu câțiva ani, unde am editat și un supliment literar, prin care am venit în contact cu alți scriitori și critici literari. Poezia m-a purtat și în locuri frumoase, m-a pus în legătură cu oameni rafinați în spirit, cu oameni de cultură în general, dar și cu cititori de multe ori. Grație poeziei, sunt membră a Uniunii Scriitorilor, adică o recunoaștere din partea breslei. Dar mai ales, mă simt împlinită în momentul în care scriu și mi-a ieșit un text care îmi pare reușit, în acele clipe valindându-mă eu însămi: Ești poetă!
Valentin Gros: „Credința este forța care aduce lupii să-ți lingă zahăr din palmă…”. E dintr-o poezie pe care ai scris-o în 2014. Crezi că Inteligența Artificială poate sau va putea vreodată să creeze ceva similar, ca valoare literară? Cu riscul să zgândăresc orgoliul breslei, va veni o vreme când IA va scrie poezie mai valoroasă decât oamenii? Să nu uităm că un computer va putea stoca în memorie toate poeziile scrise vreodată, deci va fi „mai cult” decât toți poeții umani. Plus algoritmii de redactare…
Daniela Șontică: Iau asta ca pe un compliment, înțelegând că ți-a plăcut poemul citat. Răspunsul este clar, IA nu va putea să creeze ceva atât de personal, atât de uman, cum este poezia. Dar nici nu trebuie să fim radicali, pentru că nu știm cum se va dezvolta știința în acest domeniu. Nu că un robot ar putea avea sentimente sau gânduri reale, dar cred că ar putea imita atât de mult ceea ce face mintea omenească, prin diverse programe, softuri etc, încât noi, oamenii, nu vom mai putea decela între creația lirică adevărată și cea compilată, artificială. Momentan, să ne ferim de oamenii care scriu artificial, adică fără har.
Valentin Gros: Cum crezi că va fi poezia peste 35 de ani, în 2059? Indiferent de cine o va scrie, poeții-oameni sau poeții-roboți.
Daniela Șontică: Poezie fără suflarea divină care există în om nu poate exista. Poate fi scrisă, cum am mai spus, dar numai din perspectiva rece a unei mașini de gândit, chiar dacă ar imita 100% ceea ce este specific poetului-om: gândurile, stările, trăirile, modul de a filosofa poetic, de a fantasma alegoric, de a scoate esențe din întâmplări, de a ambiguiza, de a limpezi și a încânta. Ființa umană în sine este cel mai frumos poem al lui Dumnezeu. Poate omul să creeze un robot care să fie măcar cât un vers neterminat al Lui?
Valentin Gros: Pentru final, oferă-i cititorului acestui interviu un motiv să citească poezie și nu un curs de perfecționare profesională sau o carte cu sfaturi de reușită în afaceri.
Daniela Șontică: Nu pot și nici nu vreau să ofer motive oamenilor să citească poezie. Știu doar că aceia care nu o fac pierd foarte mult. Atunci când te întâlnești cu poezia adevărată simți că te-a atins îngerul cu pana lui de aur. Este ca o revelație, ca aflarea unui adevăr ascuns de mii de ani. Este ceva care îți cutremură carnea trupului. Din păcate, unii oameni nu au „organ” pentru a recepta poezia. N-aș putea să-i conving pe aceia. Pe de altă parte, lucrurile pot fi făcute pe rând: poezia are timpul ei, cartea de perfecționare profesională la fel, iar un meci bun de fotbal sau de tenis poate fi și el un poem sublim. Eu văd poezia oriunde.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
