Stilul de viață britanic: Cum s-a infantilizat învățământul universitar
Ștefan Ion
11.11.2024
Luna trecută, după 21 de ani de studiu și predare a clasicii la Universitatea din Cambridge, mi-am dat demisia. Mi-am iubit slujba. Și tocmai pentru că am iubit munca pentru care am fost plătit și pentru că cred cu tărie în păstrarea excelenței învățământului superior, în Marea Britanie și nu numai, am plecat, scrie profesorul David Butterfield la „The Spectator”.
El spune că, atunci când a ajuns la Cambridge în urmă cu două decenii, giganții încă pășeau pe pământ. Studenții puteau participa la orice prelegere, la orice nivel, în orice departament; seminariile pentru absolvenți și de cercetare erau deschise oricărei părți interesate și puteai sta la picioarele celor mai mari. Reuniuni de neuitat ale tuturor, de la studenți la profesori, discutau marile probleme până târziu în noapte.
Cambridge a devenit una dintre cele mai bune universități din lume. Acesta este motivul pentru care contribuția sa la arte și științe depășește orice alt institut de învățământ superior.
Cu câțiva ani în urmă, listele de clasă de la Cambridge au devenit private. Administratorii universității au invocat motive de „protecție a datelor”, după ce o minoritate de studenți au făcut campanie sub sloganul „nota noastră, alegerea noastră”. Ceea ce a fost la început o opțiune de neparticipare pentru studenți a devenit curând o politică uniformă. Studenții nu mai pot afla cine s-a descurcat cel mai bine (sau cel mai rău) în cohorta lor, în materia lor, în colegiul lor – chiar și cadrele didactice au acces limitat la rezultate, în funcție de rolul lor. Dorința de a scuti studenții de jena personală a stins astfel o mare parte din spiritul competitiv al universității. (Clasamentul neoficial al performanțelor generale ale colegiilor, tabelul Tompkins, circulă încă în liniște, dar numai pentru că un tutore senior scurge datele).
Acum, chiar și soarta examenelor atârnă în balanță. Există o presiune puternică, din partea studenților, a administratorilor și a unui grup de cadre universitare, pentru reducerea sau eliminarea examenului tradițional cu carte închisă, care testa cunoștințele, ingeniozitatea și (după caz) retorica sub presiunile reale ale timpului și circumstanțelor. Nu numai că multe examene au devenit exerciții cu carte deschisă, care pot fi efectuate din camerele studenților, dar s-a înregistrat și o creștere semnificativă a lucrărilor de curs. Bineînțeles, acest lucru este mai puțin stresant pentru studenți, dar puțini văd ironia faptului că nota lor academică finală se bazează pe versiuni anterioare, adică mai puțin învățate, ale lor. Între timp, universitatea nu are nicio idee despre cum să se ocupe de utilizarea galopantă a software-ului AI ilegitim, dar din ce în ce mai nedetectabil.
Din diverse motive, declarațiile de handicap au crescut dramatic. În ultimii 15 ani, dizabilitatea la Cambridge a crescut de peste cinci ori, fiind declarată acum de aproximativ 6 000 de studenți (aproximativ unul din patru). Cele două domenii majore de creștere au fost „problemele de sănătate mintală” și „dificultățile specifice de învățare”. Mulți studenți înregistrează anxietatea drept cauză.
Oricare ar fi adevărul din spatele mult discutatei „crize a sănătății mintale”, aceasta a dus la evoluții care perturbă viața universitară. În prezent, mulți studenți sunt scutiți de la redactarea eseurilor și li se permite să prezinte subiecte punctuale; termenele limită sunt prelungite și ratate în mod regulat fără penalizare; se acordă timp suplimentar pentru toate examenele.
Ritmul schimbărilor din ultimul deceniu a fost uimitor, determinat de trei forțe: o clasă administrativă care dorește să reducă la minimum plângerile, un subset de cadre universitare care resimt în mod activ tradițiile de bun-simț ale universității și o proporție de studenți care vor urma calea cea mai ușoară oferită. Rezultatul este o infantilizare constantă a educației, prin care se reduc volumele de muncă dificile și se evită criticile ferme ale scrierilor și gândirii proaste. Și acum există perspectiva ca semestrul intens de opt săptămâni să fie împărțit în două printr-o „săptămână de recuperare”.
O evoluție și mai tristă este faptul că prelegerile trebuie acum să fie filmate și puse la dispoziție online după eveniment. Acest lucru constrânge atât profesorul, cât și studentul din punct de vedere material: experiența din sală este compromisă de un terț necunoscut care poate viziona oricând dorește. Deoarece tot mai puțini studenți participă acum la cursuri, spiritul de corp al cohortei se estompează, iar unul dintre cele mai speciale medii ale universității este amenințat.
Universitatea se laudă că este mai „incluzivă” de la an la an, dar nu este clar care este obiectivul. Nimeni nu a demonstrat că protocoalele de tip „box-ticking” îmbunătățesc semnificativ activitatea academică sau excelența cohortei. În schimb, există o lipsă totală de curiozitate cu privire la ceea ce înseamnă de fapt „diversitatea” și la motivele pentru care anumite grupuri etnice sunt atât suprareprezentate, cât și subreprezentate în universitate. În afară de creșterea cifrelor brute – 39% dintre studenții de licență de la Cambridge sunt „non-albi”, față de 22% în urmă cu un deceniu – nu există un sens coerent al ceea ce se urmărește.
Caracterul colegiului ca micro-comunitate de cadre universitare este subminat de două ori: din interior, prin creșterea rapidă a rolurilor birocratice ocupate de administratori profesioniști, și din exterior, de o universitate care încearcă să centralizeze controlul și să eludeze diferențele dintre colegii.
Nu este surprinzător faptul că există o dezangajare majoră a cadrelor universitare față de administrația centrală în creștere a universității. A fost revelator faptul că, în urmă cu câțiva ani, autoritățile au închis în tăcere Sala de Combinații a Universității, sala din secolul al XIV-lea în care academicienii se puteau reuni în mod liber în afara colegiilor lor individuale.
Mai alarmant este faptul că există o pierdere adânc înrădăcinată a încrederii în caracterul esențial al instituției: elită, selectivă, competitivă, riguroasă. Am auzit chiar colegi universitari care se întreabă dacă este etic sau adecvat ca unii studenți să obțină rezultate mai bune decât alții la examene – universitari care se îndoiesc de însuși principiul clasificării pe grade.
Cei mai inteligenți studenți simt că fac parte dintr-un spectacol decolorat și îmi pare rău pentru ei. Ei nu au nici vocea, nici mediul pentru a-și exprima acest regret. Propriile lor comitete JCR se confruntă cu niveluri din ce în ce mai scăzute de implicare a studenților, în timp ce „ofițerii” lor (de obicei necontestați) se orientează spre promovarea unor subiecte mai puțin relevante. Studenții își exprimă frustrările prin intermediul paginilor anonime de „confesiuni” de pe Facebook, unde nenumărați membri ai personalului stau la pândă în speranța de a evalua ce decizii trebuie luate pentru a calma cele mai nebunești proteste ale studenților.
Toate acestea le spun despre Cambridge. Dar aceste probleme sunt prezente în întregul sector universitar, chiar dacă sunt ceva mai puțin evidente la Oxford. După calculele mele, între cele 74 de colegii ale celor două universități antice ale Angliei, rămân nouă sau zece instituții solide. Sper ca acestea să se implice și să păstreze marile tradiții înainte ca acestea să fie irevocabil pierdute, spune profesorul Butterfield.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
