Dilema superbogaților: să slăbească sau nu lanțurile săracilor?
Daniel George
25.08.2024
Majoritatea superbogaților au tendința să se autofelicite pentru averea acumulată și poziția socială deținută. Dar în această categorie de persoane există și o „tabără” mai circumspectă, a celor care înțeleg că există riscul ca oala sub presiune a inegalității și inechității să explodeze. Iar aceasta se poate întâmpla dacă ei nu renunță la unele din câștigurile lor, care nu sunt generate de priceperea lor, ci mai degrabă de politicile monetare ale Rezervelor Federale (Fed), după cum scrie ZeroHedge.
Articolul de analiză este semnat „Tyler Durden”, personajul violent jucat de Brad Pitt în filmul Fight Club, film care vorbește despre tentativa corporatistului (Edward Nosrton) de a se elibera din chingile corporatismului prin participarea la lupte „no rules”.
Consensul cultural susține că superbogații reușesc întotdeauna să iasă bine din orice punct de criză. Datorită puterii lor asupra pârghiilor puterii financiare și politice, orice eveniment sau fenomen duce la sărăcirea a 90% din populație este pentru ei fie o oportunitate de a-și crește averea, fie o mică denivelare în drumul către creșterea bogației.
Istoria oferă o mulțime de exemple. Cum ar fi registrele de oaspeți ale castelelor din Franța, deținute de superbogați. Până în 1940, oaspeți erau „suspecți obișnuiți”, politicieni pe care i-ai fi putut bănui că nu și-au obținut averile în moduri tocmai corecte. În perioada 1940-1945 registrele s-au umplut cu nume ale unor mari naziști. După 1945 au revenit în castele „suspecți obișnuiți”. Iată o tranziție fără probleme de la un set de stăpâni politici la altul, pe care proprietarii castelelor, superbogații Franței, au făcut-o fără niciun fel de dificultate.
Dar există și exemple contrare. Cum ar fi proprietatea familiei renumitului arhitect I.M. Pei din Suzhou, China. Acum este o proprietate guvernamentală deschisă publicului. Familia Pei era suficient de bogată pentru a fi confortabil în primul nivel al societății chineze. Viața a fost bună pentru elita Chinei, până în 1949. Atunci, averile superbogaților chinezi au fost confiscate.
Ei au fost înlocuiți cu o nouă elită, care deține acum uriașe bogății plasate în Occident. Așa cum I.M. Pei a urmat cursurile unor prestigioase universități din American Ivy League, tot așa în prezent, fac și fiii și fiicele elitelor de partid din China.
Inegalitatea influențează răspunsurile la crize
Superbogații nu trec întotdeauna prin vremuri tumultoase. În vremuri normale, ei devin din ce în ce mai bogați. Cu toții înțelegem cât de vastă este inegalitatea bogăției și cum influențează această inegalitate răspunsurile politice și sociale la crize. Mai puțin înțeles este rolul echității în tărâmurile sociale și politice: dacă inegalitatea este înțeleasă ca rezultatul unor extreme ale nedreptății, starea de spirit publică se întunecă, deoarece oamenii sunt sensibili, în mod înnăscut, la nedreptate.
Fragilitatea graniței dintre cei bogați și cei săraci contează foarte mult în evaluarea echității. Dacă membrana financiar-socială dintre cele două clase este relativ poroasă, permițând celor mai ambițioși și mai străluciți dintre cei săraci să intre în rândurile celor bogați, atunci societatea menține un nivel minim de corectitudine, care atenuează presiunea de a răsturna regimul.
Contează foarte mult și acțiunile statului în acest sens. Dacă guvernul acționează decisiv pentru a crește impozitele pe proprietate, impozitele pe venitul nemuncit (adică rentier), și pe segmentele superioare ale veniturilor obținute, și acordă o atenție minimă nevoilor de bază ale celor 90% săraci, aceste politici atenuează și presiunea de a răsturna regimul.
Cartea The Great Leveler: Violence and the History of Inequality from the Stone Age to the Twenty-First Century abordează îm detaliu aceste dinamici.
Schimbarea de regim, singura soluție?
Cu alte cuvinte, extremele inegalității de bogăție și putere pregătesc scena, dar actul final este decis de răspunsurile noastre la creșterea inegalității. Dacă răspunsul este un artificiu de relații publice, adică bogații continuă să se îmbogățească pe măsură ce suferința celor 90% de jos crește, schimbarea de regim începe să arate ca singura soluție disponibilă.
Dacă, pe de altă parte, factorii de decizie politică și publicul se manifestă împotriva dominației superbogaților, atunci status quo-ul poate evita fragmentarea și dizolvarea.
Politicile pe termen lung le-au oferit superbogaților câștiguri imense în avere și putere prin creșterea valorii activelor și diminuarea treptată a puterii de cumpărare a salariilor. În ultimii 45 de ani, valoarea câștigurilor a scăzut cu 149 trilioane de dolari, în beneficiul câștigurilor nemuncite obținute de cei deja bogați.
Superbogații au o problemă: dacă refuză să dezamorseze presiunea acestui sistem extrem de inechitabil, trucat, care i-a îmbogățit peste măsură, atunci se poate ajunge la cealaltă extremă, iar ei își vor vizita fostele proprietăți ca turiști în câțiva ani. Dar dacă sunt de acord să renunțe la o parte din câștigurile lor, se tem că valurile istoriei le pot eroda castelele de nisip. Ah, ce dilemă!
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
