The American Conservative: SUA au gestionat foarte prost relațiile cu Moscova de la președintele Clinton încoace
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
22.10.2025
Un exemplu deosebit de dăunător al lipsei de empatie strategică sau chiar de considerație fundamentală a Washingtonului față de o altă țară importantă a fost demonstrația sa beligerantă de putere și dispreț față de Rusia de la dizolvarea Uniunii Sovietice, comentează o analiză publicată de The American Conservative.
Majoritatea analiștilor care examinează debutul acestui „al doilea război rece” s-au concentrat pe tensiunile crescânde dintre Rusia și Occident cu privire la Ucraina, în special de la Revoluția Maidaneză susținută de SUA în această țară din 2014.
Atenția acordată Ucrainei în perioada post-2014 este de înțeles, având în vedere că are loc acum un război prin intermediari la scară largă între NATO și Rusia privind statutul geopolitic al Ucrainei, iar amenințări alarmante sunt lansate din diverse capitale. Însă deteriorarea relațiilor cu Moscova din partea Statelor Unite și a aliaților săi europeni cheie a început cu mult înainte de 2014 și a implicat probleme care nu au legătură directă cu Ucraina. Mai mult, factorii de decizie politică de la Washington merită cea mai mare parte a vinei pentru debutul celui de-al doilea război rece, un rezultat dublu tragic, deoarece a fost atât de inutil.
Acceptarea de către Moscova nu doar a reunificării Germaniei, ci și a aderării Germaniei unite la NATO a semnalat potențialul unei ere complet noi în relațiile ruso-occidentale. Dizolvarea alianței militare a Pactului de la Varșovia a confirmat noua orientare politică și de securitate, mult mai puțin agresivă, a Kremlinului. Orice îndoială persistentă cu privire la posibilitatea unor relații mai calde ar fi trebuit să dispară la sfârșitul anului 1991, când însăși URSS s-a dizolvat și o Rusie necomunistă a devenit principalul stat succesor.
Robert M. Gates, care a ocupat funcția de secretar al apărării atât în administrația lui George W. Bush, cât și în cea a lui Barack Obama, descrie cu sinceritate în cartea sa din 2014, „Duty: Memoirs of a Secretary at War”, unele dintre gravele greșeli politice ale SUA. Gates își amintea că, într-unul dintre primele sale rapoarte către Bush, „i-am împărtășit convingerea mea că, din 1993 încoace, Occidentul, și în special Statele Unite, au subestimat grav magnitudinea umilinței Rusiei în pierderea Războiului Rece și apoi în dizolvarea Uniunii Sovietice…”. Într-un comentariu și mai sincer, Gates a adăugat: „Ceea ce nu i-am spus președintelui a fost că eu credeam că relația cu Rusia fusese gestionată prost după ce Bush 41 [George H. W. Bush] a părăsit funcția în 1993.”
A spune că relația bilaterală fusese „gestionată prost” este o exprimare blândă. Într-adevăr, chiar și în timpul mandatului lui Bush senior, elemente agresive din cadrul ierarhiei politice a SUA au lucrat din greu pentru a sabota o apropiere a Occidentului de Rusia.
Secretarul apărării al lui Bush senior, Dick Cheney, a sugerat ca Statele Unite să nu se mulțumească cu prăbușirea Uniunii Sovietice, ci să lucreze pentru a fragmenta Rusia. Din fericire, președintele și alți consilieri cheie, în special secretarul de stat James Baker și consilierul pentru securitate națională Brent Scowcroft, s-au opus unei astfel de abordări deschis conflictuale. În schimb, au calmat Moscova și i-au determinat pe liderii Kremlinului să creadă că Washingtonul nu va face nicio mișcare pentru a extinde NATO dincolo de granița de est a unei Germanii unite. Cât de sinceri au fost în ceea ce privește atenuarea preocupărilor de securitate ale Moscovei rămâne incert până în ziua de azi. În orice caz, administrația președintelui Bill Clinton a adoptat o poziție vizibil mai puțin flexibilă față de Rusia. Această fază a politicii Washingtonului față de Rusia a fost caracterizată de o lipsă de empatie strategică și de o surditate tonală. Factori de decizie cheie, precum secretarul de stat Warren Christopher, secretarul de stat adjunct Strobe Talbott și ambasadoarea SUA la Națiunile Unite, născută în Cehia, Madeleine Albright, erau complet îmbogățiți de înțelepciunea antisovietică convențională din epoca Războiului Rece. Și-au transferat ostilitatea înrădăcinată față de URSS către o Rusie recent democratică fără aproape nicio ezitare.
Albright și susținătorii ei au fost excepțional de receptivi la solicitările personalităților anti-ruse din Polonia, republicile baltice și alte țări est-europene de a adera la NATO – mai ales după ce a devenit secretar de stat în 1997. Nu era un secret faptul că administrația lui Boris Elțin (și majoritatea celorlalți ruși) ar considera extinderea NATO în Europa Centrală și de Est ca un act extrem de ostil. Într-adevăr, Elțin a avertizat-o pe Clinton cu privire la pericolul unei reacții negative atât din partea populației țării sale, cât și a elitei politice în timpul unei discuții private la un summit.
În loc să țină cont de avertismentul lui Elțin, Clinton a prezentat Senatului SUA un tratat care aproba adăugarea Poloniei, Republicii Cehe și Ungariei la alianță. Extinderea NATO era în curs de desfășurare. Între timp, Washingtonul și aliații săi europeni atacau și Serbia, principalul aliat politic rămas al Moscovei în Europa de Est. După cum subliniază fostul ambasador al SUA la Moscova, Jack Matlock, opinia publică rusă a trecut de la a fi puternic favorabilă Statelor Unite la a fi puternic ostilă în anii 1990 din cauza unor astfel de acțiuni. Succesorul lui Clinton, George W. Bush, a susținut fazele ulterioare ale extinderii NATO, aducând în cele din urmă restul fostelor țări ale Pactului de la Varșovia într-o alianță militară condusă de SUA, evident anti-rusă. Au existat și alte măsuri militare, mai banale, care au antagonizat și Moscova. Gates a declarat în mod specific că „acordurile SUA cu guvernele român și bulgar pentru rotația trupelor prin bazele din aceste țări” au constituit o „provocare inutilă”. Într-adevăr, „rotațiile” au devenit curând atât de continue încât au constituit de facto garnizoane americane permanente în aceste două țări – lucru despre care oficialii americani au asigurat în repetate rânduri informal Moscova că nu era intenția Washingtonului.
Nemulțumit de nivelul de provocare pe care multiplele runde de extindere a NATO l-au cauzat prin încorporarea foștilor membri ai Pactului de la Varșovia și stabilirea unei prezențe militare americane continue în acei noi membri est-europeni, Bush a propus apoi să ofere Georgiei și Ucrainei aderarea la NATO. Însă, până atunci, obiecțiile Moscovei față de politica SUA deveneau puternice și emfatice. Chiar și unii aliați cheie de lungă durată ai SUA, în special Franța și Germania, s-au opus includerii Georgiei corupte și volatile din punct de vedere politic în NATO. Aceștia au susținut, de asemenea, că era cel puțin prematur să se sugereze aducerea Ucrainei în NATO. Într-adevăr, discursul președintelui rus Vladimir Putin din februarie 2007 la Conferința de Securitate de la München ar fi trebuit să precizeze foarte clar că Kremlinul nu va tolera aderarea Georgiei sau a Ucrainei la NATO.
Moscova a exploatat apoi o încercare stângace din august 2008 a regimului client georgian al Washingtonului de a suprima independența de facto a două entități secesioniste: Osetia de Sud și Abhazia. Rusia a răspuns la ofensiva militară prost gândită a Georgiei trimițând trupe rusești în această țară. Acțiunea Kremlinului a fost o piatră de hotar care a confirmat că Moscova nu va mai accepta pasiv extinderea NATO. Utilizarea forței de către Putin în Georgia ar fi trebuit să le clarifice tuturor celor implicați că avertismentele sale nu au fost un bluf.
În schimb, Statele Unite și aliații lor NATO au continuat să ignore sau să respingă astfel de indicatori. În mod nesăbuit, au continuat să asiste facțiunile anti-ruse din Ucraina să răstoarne guvernul ales, pro-rus, de la Kiev și să instaleze un înlocuitor obedient, pro-NATO. Rusia a răspuns prin preluarea peninsulei Crimeea, crucială din punct de vedere strategic, de la Ucraina și sprijinirea populațiilor separatiste vorbitoare de limbă rusă din regiunea Donbas a Ucrainei. Moscova a trimis, de asemenea, un contingent modest din propriile trupe în Donbas pentru a sprijini facțiunile secesioniste. Puterile occidentale au îmbrățișat o strategie proprie de escaladare, atât prin impunerea de sancțiuni economice severe Rusiei, cât și prin sprijinirea represiunii din ce în ce mai brutale a Kievului asupra rebelilor din Donbas.
Relațiile ruso-occidentale s-au deteriorat treptat, dar inexorabil, ulterior și apoi s-au prăbușit complet în februarie 2022, când Rusia și-a extins invazia Ucrainei, în timp ce membrii NATO au început să ofere cantități uriașe de echipamente militare și ajutor economic Kievului. Confruntarea dintre Rusia și NATO a luat forma unui război prin intermediari, cu un potențial tulburător de escaladare într-un conflict direct, făcând al doilea război rece și mai periculos și volatil decât originalul. Examinarea etapelor incipiente ale confruntării Occidentului cu Rusia după Războiul Rece subliniază cât de ușor ar fi putut fi – și ar fi trebuit să fie – evitată. Factorii de decizie politică din administrațiile Clinton, George W. Bush și Obama merită cea mai aspră judecată din istorie pentru incompetența lor pură în domeniul afacerilor externe.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
