Cristina Danilov: Salata
Cristina Danilov, psiholog și scriitor de renume internațional
08.09.2025
Printre primele amintiri pe care le am din copilărie sunt și cele legate de relația mea complicată cu bucatele. Să fi avut în jur de 4 anișori, e prânzul, mama aduce, la aperitiv, un platou cu roșii umplute cu salată de vinete pe care tronează câteva frunzulițe de pătrunjel. Pe o altă farfurioară – câteva crutoane. Deodată, piciorul soră-mii se izbește în piciorul meu, o privesc nedumerită, sora mea se uită critic la platou și face o grimasă, – nu i-a plăcut niciodată salata de vinete,- după care îmi șoptește discret, cât să nu audă mama : Nu mânca, salata nu-i bună. Salata miroase bine, iar mie îmi este foame, mă prefac totuși că înțeleg, deși sunt confuză. Totuși, soră-mea e mai mare ca mine și, implicit, mai deșteaptă, îmi spun, știe ea ce știe. A bătut vinetele cu lemnul până au murit, vin și explicațiile, pe un ton șoptit. Urmează o tăcere mormântală, soră-mea ronțăie pâinea, zâmbind sarcastic, iar eu privesc în gol, neștiind de ce să-mi agăț gândurile. De fapt, nu înțeleg nimic din toată povestea asta. O furie crește în mine apocaliptic și ține morțiș să se facă vizibilă. Pun roșia umplută la loc pe platou și strig revoltată: Nu vom mânca așa ceva! Mama mă privește lung, apoi ne aruncă amândurora amenințarea: Nu mâncați, zici tu, bine, atunci nici că veți primi altceva în loc! O să vă dezvăț eu de mofturi la sfânta masă!”
Pentru mine și tovarășa mea de platou, evenimentele s-au desfășurat după trei scenarii posibile. Primul ar fi fost să mâncăm preparatul acela la care biata mamă muncise ceva timp, suprimându-ne dezgustul, oprindu-ne toate sentimentele legate de moartea în condiții atât de violente a vinetelor. Al doilea era să mâncăm doar crutoanele, care nu păreau să fie dezgustătoare, dar erau prea puține, iar foamea nu ar fi avut nici o șansă să fie satisfăcută. Al treilea era să facem o răzmeriță, ceea ce am și făcut, în speranța că vom primi un alt fel de mâncare, pe placul nostru, sau să avem ghinionul, în caz contrar, de a rămâne cu stomacul gol până la următoarea masă.
Situații similare se întâmplă tuturor în copilărie. Și nu sunt doar despre mâncare. Copiii au și alte nevoi – atenție, dragoste, sprijin, comunicare, siguranță, respect, contact cu ceilalți – ale căror împliniri pot fi însoțite de mari dificultăți și experiențe neplăcute.
Experiența dobândită de copii pentru împlinirea acestor nevoi este transformată într-o imagine a lumii și a scenariilor de viață care sunt transferate, cu siguranță, în existența viitorului adult.
Cum se dezvoltă oare cele trei scenarii, repetate sistematic pe parcursul anilor, ne întrebăm, când copilul ajunge adult? Să le luăm pe rând: primul scenariu era să mâncăm salata, pentru a nu o supăra pe mama, suprimându-ne, astfel, dezgustul. Când un copil acționează în acest fel, sub amenințare constantă din partea părinților, devenind un obicei de masă, capacitatea lui de a simți pericolul sau nesiguranța a ceea ce îi intră în viața sa, capacitatea de a-și înțelege dorințele și a le pune în prim plan atunci când va deveni adult, sunt, în cele din urmă, suprimate. Această persoană încetează să fie conștientă de propriile nevoi, se concentrează pe dorințele și nevoile celorlalți, făcându-le mereu pe plac pentru ale intra în grație. Un astfel de scenariu duce la faptul că o persoană este în mod regulat o victimă a circumstanțelor: – fie are parte de condiții de muncă nefavorabile lui pe care le tolerează tăcut, fie are relații de dependență sau co-dependență cu cei din jur, fie dezvoltă o interacțiune incomodă cu cineva, ori urmărește atingerea scopurilor altcuiva decât ale propriei persoane, iar „însoțitorii” unui astfel de scenariu sunt, de cele mai multe ori, depresia, apatia, stima de sine scăzută, dependența de alți oameni, nesiguranța, vinovăția și rușinea. Am avut un client care suferea de depresie, era obez și avea probleme cardiace. În primul moment am crezut că depresia se datorează obezității, omul era inactiv social – nu ieșea cu săptămânile din casă și nici nu avea prieteni care să-l viziteze. Prin anamneză,descopăr că una din cele mai traumatizante momente din copilăria sa erau acelea în care tatăl său vitreg îl obliga, sub amenințare fizică-bătaia cu papucul-, să mănânce, la micul dejun, unt, deși untul îi dădea o stare de greață și chiar alergie. Îmi punea în farfurie câte trei-patru felii de pâine unse cu unt din belșug, parcă o făcea intenționat. Nu se mișca de lângă mine până nu le mâncam pe toate. Acum, în maturitate, clientul meu nu manifesta doar repulsiafață de acest aliment și față de altele apropiate untului,– margarină, maioneză, smântână, – ci manifesta respingere față de orice acțiune pe care urma să o intreprindă. La ce bun să merg la nutriționist, am deja 40 de ani, de acum nu mai contează cum arăt! Cine se mai uită la mine?spunea ferm convins că nu merită să precupețească nici un efort pentru sănătatea și imaginea sa. Desigur, nu untul i-a scăzut stima de sine, ci repetarea ani de-a rândul a unui scenariu traumatizant, în care el, protagonistul, a îndurat, tăcut și umil, agresiunea tatălui vitreg de care putea scăpa doar făcându-i pe plac la masă.
Al doilea scenariu era să căutăm intens ceva în farfurie care să nu fie atât de dezgustător ca respectiva salată, rezultatul fiind că foamea noastră nu ar fi fost satisfăcută. Acest scenariu, de asemenea repetat de-a lungul anilor, transferat în viață duce la un sentiment constant de „foame” – nemulțumire față de sine și față de tot ce oferă existența, indiferent cât de mult primește o persoană. Așteptările sale interne de la ceea ce se întâmplă de obicei nu coincid cu realitatea: „M-am așteptat să fie atent și grijuliu cu mine, dar uită mereu să-mi cumpere flori și asta mă deprimă teribil ”. Sau: „M-am gândit că la serviciu mă vor trata cu respectul cuvenit, dar nu m-au pus șef cum ar fi trebuit, tinând cont de valoarea mea!”. Convingerea principală în acest scenariu este: „ceea ce vine din lume este indigerabil, iar ceea ce ni se oferă este insuficient.” Ca o compensație, încă din copilărie, o persoană fantezează mult despre o viață ideală. Orice ar face celălalt pentru ea e egal cu zero dacă nu-i îndeplinește toate dorințele. Realitatea este înlocuită de iluzii, ceea ce duce la frustrare atunci când interacționează cu lumea exterioară. Ca urmare, există un fundal constant de resentimente și iritare, pretenții nesfârșite față de ceilalți și față de sine, dificultăți în a efectua acțiuni în atingerea scopurilor. O astfel de persoană se caracterizează prin control excesiv, critică și, mai ales, neîncredere în semeni.
Al treilea scenariu era să facem răzmeriță și să nu mâncăm nimic, obținând, în final, fie ceva pe placul nostru, fie un stomac gol. În dezvoltarea celui de-al treilea scenariu, repetat de-a lungul anilor, principalele convingeri sunt: „toată viața este o luptă. Trebuie să-ți impui în societate propriul tău adevăr”. În comparație cu primele două scenarii, există un plus în acest scenariu – o persoană ia o poziție activă în viață și face pași spre ceea ce își dorește. Nu va face compromisuri de dragul altora, mai ales când este soarta lui în joc. Dar din moment ce baza acțiunilor este credința că lumea sau lucrurile ce o compun sunt ostile lui, interacțiunea are loc cu ajutorul agresiunii. Persoana se va impune prin forță. Drept urmare, viața unei astfel de persoane este plină de tensiune și conflicte interne, și,uneori, chiar auto-distrugere în numele adevărului său. Adesea sunt situații în care rezultatul este disproporționat mai mic în comparație cu eforturile depuse – rămâne impresia că eforturile sale au fost irosite. Un protagonist al unui astfel de scenariu, se caracterizează prin agresivitate, furie, conflict interior, nerăbdare, incapacitatea de a-l auzi pe celălalt și dominație posibilă în relații.
În toate cele trei scenarii, există unele circumstanțe externe care reprezintă un obstacol în a obține ceea ce îți dorești, iar personajul principal, copilul, este într-o poziție dependentă. Cu alte cuvinte, situația în care există un copil „înfometat” și o figură parentală a cărei funcție este de a satisface nevoile copilului, dar dintr-un motiv sau altul, nu poate face acest lucru, va prevala acel scenariu care e potrivit cu temperamentul înnăscut al copilului, modul în care adulții l-au înconjurat și metodele de educație folosite.
Fiecare om culege roadele a ceea ce a fost petrecut în copilărie, o spunem mereu. Caracter, moduri de a interacționa cu lumea și cu sine, scenarii de viață – toate acestea încep și se dezvoltă în primii ani de viață. Nimeni nu își poate schimba propriul trecut, cu atât mai puțin poate schimba comportamentul adulților față de ei înșiși în copilărie. Dar fiecare are posibilitatea de a-și schimba scenariul de viață ca urmare a acțiunilor din prezent. Pentru a face acest lucru, trebuie să devii un adult înțelept și grijuliu pentru tine, încercând să-ți creezi toate condițiile pentru a învăța să fii conștient de nevoile propriei tale persoane, să le separi pe ale tale de nevoile altora, ca să le poți înțelege și ,satisface. Așadar, dacă la prânz, astăzi, vă va fi servită o salată de vinete, dumneavoastră ce ați alege să faceți cu ea?
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
