Teodor Ionescu
16.07.2025
Recentul summit NATO de la Haga, unde aliații europeni au convenit asupra unei noi ținte de cheltuieli pentru apărare de 5% din PIB până în 2035 pentru a-l îmbuna pe președintele Trump, a fost un succes superficial care a ascuns o confuzie strategică profundă, consideră o analiză publicată de 1945.
În timp ce amenințările lui Trump cu retragerea din alianță au fost evitate și Articolul 5 a fost reafirmat, summitul a evidențiat dependența profundă a Europei de puterea militară a SUA.Autorul analizei susține că Europa trebuie acum să abandoneze „fantezia” „autonomiei strategice” și să reinvestească în capabilități reale, de putere coerentă, centrate pe NATO. Acest lucru necesită concentrarea asupra noii linii de front din „Coridorul de Nord-Est” al NATO (Scandinavia, Țările Baltice, Polonia) și construirea unei baze industriale de apărare integrate.
Pe parcursul întâlnirii, a existat o dorință palpabilă în întreaga Europă de a declara summitul un succes, secretarul general Mark Rutte fiind cel care a spus clar că Europa este gata să facă ceea ce își dorește Donald Trump.
Acesta a fost un summit al promisiunilor și, ca atare, nu este atât de diferit de angajamentele anterioare, cu excepția amplorii creșterii promise a cheltuielilor pentru apărare. Europenii au obținut acordul Americii pentru a susține caracterul sacru al Articolului 5, principiul fundamental al apărării colective al alianței.
De asemenea, este clar că – măcar deocamdată – administrația nu are intenția de a retrage activele militare americane din Europa, deși este probabil să existe o schimbare a numărului de trupe americane staționate în Europa, ca parte a revizuirii generale a posturii forțelor de către Pentagon. Așadar, Statele Unite și contribuabilii americani vor continua să fie o parte integrantă a apărării NATO, dar vremea „profitării” europenilor pare să fi apus. Sau nu?
Un aspect frapant al acestui summit a fost cât de repede a cedat Europa cerințelor prezentate de administrația Trump (chiar dacă Spania continuă să fie contra curentului). A existat un sentiment palpabil de anxietate în rândul celor mai mari puteri europene, un sentiment că, fără Statele Unite, acest continent bogat nu ar putea rezista și genera capacități de apărare reale, exersate.
Da, europenii au promis că vor plăti mai mult, dar summitul a reafirmat că Statele Unite vor continua să ofere baza securității europene.
Comunicatul post-summit neobișnuit de scurt a vorbit despre unitate, despre solidaritatea Articolului 5 și despre investiția necesară de 5% în apărare până în 2035, acceptată acum de aliați.
Alianța a trecut prin întâlnire fără o confruntare majoră, spre deosebire de cea care a avut loc la reuniunea NATO din 2017, când Donald Trump a cerut ca europenii să își plătească apărarea – la acea vreme, în valoare de 2% din PIB. De data aceasta, la Haga, europenii au făcut tot ce au putut pentru a se asigura că summitul a avut succes și că Donald Trump a putut declara victoria.
Întrebarea care rămâne este ce se va întâmpla în Europa în continuare. Angajamentul de a cheltui 5% pentru apărare până în 2035 nu trebuie implementat imediat, ci va dura ani de zile. Și chiar dacă banii sunt cheltuiți, modul în care vor fi cheltuiți va deveni probabil din nou un subiect de dezbatere. Iar problema mai amplă este cum se aliniază angajamentul NATO cu eforturile continue de a construi o capacitate de apărare în Uniunea Europeană, ca parte a campaniei de „independență” care a figurat atât de proeminent în discuțiile dintre elitele europene după ultima Conferință de Securitate de la München.
Însă este timpul să ne întrebăm cum dorește Europa să interacționeze cu Statele Unite în următorul deceniu, un deceniu care este probabil esențial pentru securitatea europeană și globală.
Întrucât comunicatul a subliniat caracterul sacru al Articolului 5 și a arătat disponibilitatea europenilor de a cheltui banii, ar trebui să presupunem că NATO rămâne centrul modului în care Europa gândește despre apărare.
Dacă da, care este rostul dezbaterii continue despre „autonomia strategică” și construirea unei birocrații în Uniunea Europeană, menită să gestioneze apărarea?
Trebuie considerată Uniunea Europeană acum o alianță de apărare colectivă? Dacă da, unde este infrastructura militară și sediul necesar?
Unde sunt activele C2 și ISR și instrumentele de ultimă generație care ar permite unor astfel de forțe UE să opereze la nivelul de eficacitate necesar? Este Uniunea Europeană un actor unitar, cu un centru executiv care poate, de fapt, să ordone forțe pregătite să intre în luptă?
Aceste întrebări sunt menite să arate că a trecut de mult momentul ca aliații europeni ai Americii să renunțe la fantezia de a construi „autonomie strategică”, deoarece fără umbrela nucleară a Statelor Unite, capacitățile navale, aeriene, cibernetice și spațiale ale SUA etc., descurajarea în Europa împotriva Rusiei nu va rezista.
Iar în cadrul NATO, trebuie să aibă loc o discuție serioasă despre modul în care se poate sprijini și menține noul său centru de greutate, reprezentat de Coridorul Nord-Est, unde țările scandinave, Finlanda, statele baltice și Polonia constituie acum un nod critic care trebuie susținut pentru a consolida capacitatea de descurajare în zona Mării Baltice și a Extremului Nord.
Mai la sud, România trebuie, de asemenea, să devină o destinație pentru îngrijire și investiții speciale, în timp ce țările de la vest de frontiera estică ar trebui să se concentreze pe sustenabilitate, rezerve și sprijin.
Pe scurt, conducerea NATO trebuie să se gândească în funcție de punctele de contact, mai degrabă decât de amplasarea instalațiilor militare moștenite din Războiul Rece, scrie sursa citată.
Misiunea NATO a fost reînnoită, dar aceasta trebuie urmată de investiții care să reflecte noile realități legate de amplasarea noii frontiere și de ceea ce este necesar pentru a descuraja eficient agresiunea acolo.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com

