The European Conservative: România și-a pierdut vocea în politica internațională
Bogdan Alexandru Duca, analist politic
31.01.2026
În Europa Centrală și de Est, ezitarea este un lux pe care istoria nu îl tolerează, astfel își începe articolul din The European Conservative, Mădălin Sârbu.
Mădălin Sârbu, Ph.D., este jurnalist și analist politic român, cu sediul la Budapesta și Bruxelles. El ocupă funcția de vicepreședinte al Institutului pentru Cercetare în Marketing Politic și Studii Strategice (IRPMSS) și este consultant senior la SMART Event Marketing. Activitatea sa se concentrează pe politica europeană, comunicarea strategică și afacerile publice.
Puterea se schimbă rapid, alianțele se realiniază brusc, iar relevanța nu este niciodată garantată. Cu toate acestea, România continuă să se comporte ca și cum timpul însuși ar fi un aliat. În timp ce regiunea se mișcă, Bucureștiul se oprește. În timp ce vecinii decid, România amână. În timp ce alții își asumă riscuri politice, România caută confort procedural, atrage atenția autorul.
Inițiativa emergentă „Consiliul Păcii” a președintelui american Donald Trump a devenit un nou test al clarității strategice în regiune. Ungaria și Bulgaria s-au alăturat fără ezitare – nu pentru că li s-a cerut să o facă, ci pentru că au înțeles un adevăr geopolitic fundamental: relevanța se construiește prin poziționare, nu prin permisiune.
România, în schimb, a ales suspendarea. Fără sprijin clar. Fără respingere clară. Fără linie independentă. Doar tăcerea redenumită „analiză mai profundă”. Aceasta nu este diplomație. Este paralizie politică, atrage atenția autorul citat, subliniază Mădălin Sârbu.
Potrivit expertului român, această tăcere a fost întărită simbolic de absența lui Nicușor Dan de la Forumul Economic Mondial de la Davos – un forum unde tocmai astfel de alinieri strategice, inițiative geopolitice și direcții regionale sunt dezbătute și modelate. Decizia de a nu participa nu a semnalat neutralitate. A semnalat o evitare calculată: un refuz deliberat de a-și asuma orice poziție publică clară – nu doar cu privire la inițiativa Consiliului pentru Pace și la direcția strategică a României, ci și cu privire la un set mai larg de probleme critice cu consecințe directe pentru România, Uniunea Europeană și întreaga regiune. Nu a fost prudență. A fost abdicare. Evitarea a devenit politică. Ambiguitatea a devenit metodă.
Această logică a evitării a fost vizibilă și în declarația președintelui român în timpul reuniunii informale a Consiliului European de la Bruxelles, unde Nicușor Dan a spus: „Cred că înainte de a merge și acolo, așa cum s-a spus în discursul public românesc, trebuie mai întâi să avem pregătite anumite strategii, astfel încât astfel de vizite să poată fi constructive.”
La prima vedere, afirmația pare prudentă, subliniază Sârbu. În realitate, ea expune problema centrală: absența oricărei strategii existente, mai spune autorul citat. Un stat care vorbește despre „pregătirea strategiilor” în momentele de decizie geopolitică este un stat care admite că nu are deja una, continuă acesta. Coerența nu se improvizează. Doctrina nu se asamblează ad-hoc. Viziunea strategică nu se construiește reactiv.
Aceasta nu este precauție. Este nepregătire structurală. Când conducerea vorbește despre strategii viitoare în loc să acționeze pe baza doctrinei existente, dezvăluie că România nu operează cu un cadru geopolitic coerent. Navighează prin evenimente, mai degrabă decât le modelează. Reacționează la agende, mai degrabă decât le stabilește. Gestionează situații, mai degrabă decât urmărește interese, consideră expertul român.
În acest sens, problema României nu este indecizia – este golul strategic. Un stat care nu își poate articula propriile interese încetează să mai fie un actor și devine o extensie. Politica externă a României seamănă din ce în ce mai mult cu alinierea birocratică, mai degrabă decât cu gândirea strategică. Deciziile nu se mai formulează prin interes național, ci prin conformare. Pozițiile nu se construiesc – sunt pur și simplu adoptate. Direcția nu se generează intern – este importată.
Ungaria și Bulgaria și-au calculat interesele și au acționat. România și-a externalizat judecata. Acesta nu este un episod izolat. Este un tipar.
România s-a aliniat la UE în cadrul acordului Mercosur, în ciuda riscurilor directe pentru agricultura românească și producătorii interni. România continuă să canalizeze sprijinul politic și financiar către Ucraina, în timp ce, pe plan intern, propriii cetățeni se confruntă cu politici de austeritate, reduceri bugetare și presiune fiscală crescândă impusă de guvern.
Imponderabilitatea ca o condiție politică
Un diagnostic precis al condiției geopolitice a României vine din interiorul propriei clase politice. Kelemen Hunor, președintele RMDSZ, principalul partid politic care reprezintă minoritatea etnică maghiară din România, a descris situația cu o claritate rară:
Din punct de vedere politic, România este astăzi imponderabilă: și-a asumat poziții aproape pe nimic, nici măcar nu își stabilește propria direcție, se aliniază cu pozițiile altora și plutește în derivă pe o mare deschisă și furtunoasă. România ar avea nevoie de aliați locali și regionali. În prezent, printre vecinii săi, România nu menține o relație puternică bazată pe încredere cu nimeni.
România nu este marginală pentru că este ostilă. Este marginală pentru că este pasivă. Nu este independentă. Nu este strategică. Nu este ancorat. Pur și simplu aliniat, spune Sârbu.
Într-o regiune din ce în ce mai mult modelată de blocuri strategice, diplomație asertivă și coordonare regională, România a ales cea mai fragilă postură posibilă: neutralitatea obedientă.
Prin eșecul de a-și asuma o poziție clară asupra problemelor cheie, se confirmă o transformare mai profundă: România nu se mai comportă ca un actor strategic suveran, ci ca un satelit instituțional docil. Nu inițiază. Nu se reunește. Nu modelează agendele. Se adaptează la acestea.
În politica internațională, loialitatea nu produce relevanță. Strategia produce. Statele care nu își definesc propriile interese servesc inevitabil intereselor altora. România a aspirat cândva la conducerea regională. Astăzi, riscă să devină o anexă regională.
Bucureștiul încă confundă obediența cu securitatea și alinierea cu stabilitatea. Dar istoria ne învață o lecție mai dură: statele fără autonomie strategică nu sunt protejate – sunt ocolite. Tăcerea nu este neutralitate. Ezitarea nu este prudență. Alinierea nu este suveranitate.
Iar în geopolitică, cei care doar urmează nu sunt niciodată invitați să proiecteze viitorul. Li se cere doar să-l implementeze.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
