Idiocrația algoritmică și dispariția omului care se înfiora gândind
Mirela Coman
27.01.2026
În urmă cu vreo 15 ani, am văzut un film care m-a impresionat suficient de mult încât săîmi rămână viu în cap: “Surrogates”, cu Bruce Willis. Când l-am văzut, se încadra la categoriaSF, era o utopie în care te aruncai fără să simți colții realității apropiați de cap, pe când acumacest scenariu este un semnal de alarmă care sună atât de asemănător cu soneria telefonului, încâtnu mai atrage atentia. În “Surrogates”, oamenii trăiesc prin trupuri virtuale, perfecte, se conectează la o viața virtuală în care sunt așa cum își doresc, se mișcă într-un film în care inteligența artificială îi proiectează, iar mințile lor – frământate de întrebări, chinuite de eșecuri, de amintiri dureroase – rămân acasă, inerte. Ei nu mai greșesc, nu mai simt, nu mai au surprize, einumai există concret, ci numai cerebral – prin delegare. Iar în planul fizic, real, tot ce rămâne e umbra unei vieți pe care n-au mai trăit-o.
Într-o lume care seamănă tot mai mult cu Surrogates, oamenii au început să-și cedezegândirea propriilor creiere. Încep să trăiască prin intermediul inteligențelor artificiale, la fel cum Bruce Willis naviga între roboți perfecți și realitatea din ce în cem ai fragilă a propriului corp. Este un scenariu de film ce s-a mutat în contemporan, în care personajul uman se bucură tot maimult că mintea i se odihnește, fără să vrea să înțeleagă că totodată i se și atrofiază, iar în locul eirămâne un receptor mut, conectat la un algoritm care nu știe ce înseamnă să fii om. Suntempropulsați de un val de progres informational care ne aruncă prea sus și nu mai are cine să ne prindă la coborâre. Înteligența artificială riscă să devină cea mai avansată formă de leneintelectuală din istoria umanității. Și nu pentru că ar fi diabolică, ci pentru că este primită cu o naivitate entuziastă, aproape infantilă.
Emoția, între dulcea durere a fiorului și simularea calculată
Cândva, scrisul de mână era o prelungire a gândului. Astăzi, el a devenit un exercițiuarhaic, suspect, aproape inutil. Degetele nu mai trasează idei, ci apasă taste care cer altora săgândească în locul nostru. Și nu e un simplu detaliu nostalgic, dispariția scrisului de mânăînseamnă dispariția ritmului interior. Gândul nu mai e obligat să se așeze, să se corecteze, să se… râzgândească. E dictat, nu construit. Astfel, mintea care nu mai are răbdare cu ea însăși devine un spațiu de tranzit, nu de reflecție.
La fel se intâmplă și cu cititul. Trăim într-o epocă ce se laudă cu accesul nelimitat la informație, dar totodată produce o analfabetizare subtilă: nu mai citim, ci scanăm. Nu mai medităm, ci reacționăm. Bombardamentul informațional nu ne face mai deștepți, ci mai obosiți. Iar inteligența artificială nu adâncește acest haos, dar îl accelerează, îl cosmetizează și îl face respectabil. Ne oferă texte corecte, coerente, dar fără vibrație. Fără risc. Fără dramă interioară.
Ei, și aici apare o problem culturală serioasă, deoarece creativitatea naturală începe să fie înlocuită cu o creativitate de sinteză, fără biografie. AI-ul nu are copilărie, nu are trauma, nu are revelație. Nu a stat niciodată într-o bibliotecă friguroasă, nu a iubit prost, nu a greșit decisiv. Produce fraze plauzibile, care nu au în spate adevăruri trăite. Iar cultura, fără experiență umană, devine decor.
Jurnalismul este poate cel mai expus acestei alunecări. Un text scris cu AI poate fi impecabil ca structură, dar este vid ca responsabilitate. Cine răspunde pentru o eroare elegant formulate? Cine își asumă o nuanță greșită, o insinuare toxică, o minciună probabilistică? Jurnalistul fără îndoială devine funcționar al verosimilului. Iar adevărul, care adesea e stângaci, lent și incomod, nu mai are loc.
Folosind cârje, când ai picioare sănătoase…
Se vorbește mult despre eficiență. Dar eficiența fără sens este doar viteză. Iar viteza nu e o virtute intelectuală. E o caracteristică mecanică. Studiile recente – pe care entuziaștii le ocolescdiscret – arată un paradox tulburător: oamenii care folosesc intensiv AI-ul devin mai slabi profesional. Nu mai știu să construiască de la zero, ci doar să corecteze ce nu înțeleg complet. Devin controlori ai unei mașicării pe care o cred inteligentă, dar pe care nu o pot explica. Aceasta este adevărata idiocrație algoritmică – nu domnia proștilor, ci delegarea gândirii către ceva ce mimează inteligența fără a o poseda. O maimuță digitală care rearanjează pobabilități și pe care o confundăm cu un filozof atoateștiutor. Dar care poate să greșească, și chiar o face având ca scop obținerea scorului ideal.
Problema nu e că AI-ul greșește, greșeala e omenească. Problema e că greșește fără rușine, fără memorie, fără responsabilitate. Și totuși îl instalăm peste tot, în redacții, în școli, în bănci, în spitale, în armată. Îi dăm decizii, nu doar calcule. Îi cerem viziune, nu doar ajutor. Iar când ceva se prăbușește, ne mirăm cu inocența celui care a crezut cp poate înlocui judecata cu statistica.
Aș vrea să nu fiu înțeleasă greșit: nu cred că inteligența artificială ne face mai proști. Dar văd cum ne face mai tentați să nu mai fim inteligenți. Diferența pare subtilă, dar e decisivă. Și dependența de beneficiile, de ajutorul rapid dat de AI, crește de la o zi la alta. Pe nesimțite, această dependență de folosite a inteligenței artificiale se instalează în timp ce ne “scutește” deefortul gândirii. Scrisul de mână, cu ezitările lui cu tot, ne obligă să ne ascultăm pe noi înșine, să fim conectați la propriul proces de introspecție, analiză și elaborare a ideilor personale; iar cititul clasic ne învață răbdarea și îndoiala. Acum, în noua realitate, când totul este livrat rapid, mintea a început să nu mai caute, ci numai să consume. Iar psihologic aceasta este cea mai subtilă și esențială pierdere, cea în care începem să ne lipsim singuri de idei, totodată și de răbdarea de a ajunge la ele. Astfel că, pierderea nu stă în ceea ce știm, ci în ceea ce încetăm să simțim, în rătăcirea coordonatelor specific umane – adâncimea, ezitarea, tăcerea în care se naște gândul. Și când această tăcere dispare, mintea noastră devine un spațiu gol, ușor de ocupat de zgomot, frică și obediență.
Căutând originalul: pierduți în sala oglinzilor care se reflectă una pe alta
Să nu înțelegem greșit, înteligența artificială nu înșală prin proprie decizie, nu (ne) minte voluntar. O fac oamenii, folosind-o. AI-ul este numai presa tipografică a secolului XXI:multiplică la infinit, cu viteza luminii aproape, atât adevărul cât și falsul. Numai că de data aceasta falsul are chip, voce și privire. Și convinge. Pericolul real nu este manipularea punctuală, ci eroziunea adevărului însuși. Când orice poate fi falsificat, nimic nu mai este cert. Iar într-o lume în care dovada vizuală nu mai dovedește nimic, minciuna câștigă nu pentru că este crezută, ci pentru că adevărul nu mai poate fi recunoscut.
Fake-ul generat artificial nu este o simplă problemă tehnologică, ci una morală și civică. Algoritmul nu are conștiință, platforma nu are discenământ. Omul este cel care distribuie fără să întrebe, care crede fără să gândească, consumând totul fără nicio reacție de protest, fără vreo respingere instinctivă a ceea ce digeră și nu recunoaște în mod natural. Inteligența artificială ne obligă, paradoxal, să fim mai inteligenți, mai autocenzurați, mai suspicioși, mai cercetători cu fiecare detaliu provenit din logica computerizată. Dacă nu suntem/vom fi astfel, atunci zâna cea bună AI se va transforma într-un căpcăun AI care ne va privi calm cum ne vom îngropa singuri sub imagini impecabile și complet false. Iar când minciuna ajunge să arate impecabil, adevărul nu mai e respins, ci ignorat. Și astfel, viitorul nu va aparține mașinilor inteligente, ci oamenilor care nu vor mai ști să se îndoiască.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
