Epoca Erdogan: revenirea puterii otomane?
Teodor Ionescu
07.04.2025
Pentru americanii cufundați într-o înțelegere „unipolară” specifică perioadei. post-Război Rece a afacerilor mondiale, politica externă a lui Recep Tayyip Erdogan ar putea fi greu de înțeles, atrage atenția o analiză publicată de The American Conservative.
Fie că au cumpărat sisteme de apărare antiaeriană S-400 produse în Rusia în urma obiecțiilor zgomotoase ale Washingtonului în 2020, fie că triangulează între Ucraina și Rusia, deoarece cea din urmă a invadat-o pe prima în 2022, susținând ofensiva Azerbaidjanului împotriva Armeniei în Nagorno-Karabah în 2023, sau intervenția regimului Asi în Syhar, în 2023. Era Erdogan pare să acționeze ca o putere mândră și independentă, neconstrânsă de nicio loialitate față de SUA sau fidelitate față de alianța NATO căreia îi aparține încă.
După răsturnarea lui Assad în decembrie anul trecut, o știre a fost aceea că șeful serviciului de informații al Turciei se roagă la celebra moschee omeiadă din Damasc, în lumina camerelor de filmat. După rugăciune, au fost instalate ostentativ covoare turcești.
Pentru oricine familiarizat cu istoria, însă, politica externă a lui Erdogan (și adesea ostilă SUA sau cel puțin indiferentă față de SUA) nu ar trebui să fie cu totul surprinzătoare. Dacă luăm o perspectivă mai lungă, cele patru decenii în care Turcia a fost un stat client loial al SUA – între 1952 (când națiunea a aderat la NATO) și 1991 (când s-a prăbușit URSS) – au fost o anomalie istorică.
Nu a fost întâmplător faptul că primul semn că Turcia își va construi drumul său în politica externă a venit în 1991, când Özal, în ciuda faptului că era un inginer educat în SUA, care era în general pro-american, a păstrat distanța față de coaliția victorioasă condusă de SUA în Primul Război din Golf, permițând utilizarea bazelor aeriene în Turcia, dar fără a contribui cu trupe. Apariția unei zone dominate de kurzi în regiunea bogată în petrol din nordul Irakului sub protecția SUA după acel război a confirmat cele mai mari temeri ale Ankarei. Deși guvernul SUA a desemnat PKK ca organizație teroristă în 1997, sprijinul american persistent pentru kurzii din Irak, inclusiv o forță de securitate kurdă puternic înarmată numită Peshmerga, a fost greu de ignorat pentru liderii turci.
Între timp, cel de-al Doilea Război din Golf din martie 2003, aproape a distrus relațiile dintre SUA și Turcia. Momentul a fost dificil, deoarece noul Partid al Justiției și Dezvoltării (AKP) al lui Recep Tayyip Erdogan tocmai ajunsese la putere la alegerile parlamentare din noiembrie 2002, cu o super-majoritate de 363 din 550 de locuri – chiar dacă Erdogan era în închisoare când aveau loc alegerile.
La 3 martie 2003, parlamentul turc nu a aprobat utilizarea de către SUA a bazelor sau a teritoriului turc în timpul „Operațiunii Libertatea Irakului”, cu 60 de deputați AKP alăturându-se opoziției într-o aparentă lovitură politică pentru Erdogan (dacă sprijinul său pentru SUA și aliații săi din Irak a fost într-adevăr sincer, ceea ce, retrospectiv, pare îndoielnic). Votul „nu” a aruncat relațiile dintre Ankara și Washington într-un mod de criză, dar puțini turci obișnuiți au părut să fie deranjați.
Totuși, nu ar trebui să supraevaluăm importanța antiamericanismului turc, nici în politica Turciei, nici în politica sa externă. În ciuda sondajelor care arată în mod regulat că turcii au cele mai negative păreri despre americani din orice țară din lume, atingând punctul culminant în jurul anilor 2007-2009 înainte de o scurtă revenire în primii ani Obama, orice american care a călătorit în țară chiar și în plina tensiuni legate de războiul din Irak poate să ateste că turcii obișnuiți sunt gazde prietenoase și amabile.
Turcia a început să-și împingă din nou influența spre Orientul Mijlociu, în orice, de la intervenții în Războiul Civil sirian și în Libia post-Qaddafi până la sprijinul din ce în ce mai puternic al cauzei palestiniene și sprijinul deschis pentru Frații Musulmani și alte grupuri extremiste islamiste sunnite precum Hamas.
În martie, Erdogan a anunțat un acord cu vechiul lider al PKK Abdullah Öcalan, care le-a cerut adepților săi să depună armele și să dizolve organizația. Dacă înțelegerea se menține, dizolvarea PKK ar putea fi cea mai mare victorie geopolitică a lui Erdogan de până acum, care semnalează o ascendență turcească mai largă în zonele contestate locuite de kurzi din sud-estul Turciei, Siria, Irak și, posibil, Iran.
Este Erdogan un neo-otomanist care încearcă să reînvie vechiul imperiu, așa cum au presupus observatorii Turciei de la Washington? Cu siguranță, nostalgia trecutului ajută la animarea politicii turcești. Desigur, diplomații otomani au fost maeștri în depășirea slăbiciunii aparente și în folosirea geografiei pentru a supraviețui. Dacă diplomații lui Erdogan ar avea același savoir faire ca și predecesorii lor otomani, ar fi ușor să ne imaginăm că Turcia domină astăzi Orientul Mijlociu, chiar și fără un control suveran direct, scrie publicația menționată.
În urmă cu douăzeci de ani, Turcia încă se străduia, aproape implora, să adere la Uniunea Europeană, dar astăzi ar putea fi mai bine să rămână afară pentru a nu fi împovărată de reglementări excesive. Inflația poate fi mult mai gravă în Turcia decât oriunde în Europa, dar a avea o monedă independentă, oricât de ieftină și instabilă, oferă echipei economice a lui Erdogan mai multă flexibilitate decât Grecia sau alte state membre ale UE împovărate de euro. Mai mult, slăbiciunea lirei turcești menține țara relativ ieftină pentru turiști, investitori și cumpărători imobiliari din lumea arabă și din sfera rusă, care apreciază frumusețea țării și clima temperată, de care se pot bucura la chilipir.
Aparenta renaștere a Turciei în epoca Erdogan este relativă, remarcându-se datorită declinului comparativ al vecinilor săi, de la zona euro tot mai sclerotică până la ruinele din Siria, Irak și Iran. În ciuda creșterii recente, Turcia rămâne practic o putere regională medie, producția sa economică națională ocupând un loc 17 respectabil, deși mult mai scăzut în termeni pe cap de locuitor (aproximativ 64). Chiar și victoriile geopolitice recente ale Turciei au rezultat din alinierea accidentală a intereselor dintre Turcia, Israel și SUA în Siria (cel puțin în epoca Biden, când SUA au sprijinit răsturnarea lui Assad) și din distrugerea Israelului, în urma atacurilor Hamas din octombrie 2023, a Hezbollah, care a ucis grav Iranul în Lebanon. O dinamică similară a fost afișată în sprijinul Israelului pentru poziția Turciei în Azerbaidjan împotriva Armeniei aliniate liber cu Rusia. În schimb, susținerea consecventă a lui Erdogan pentru întoarcerea Crimeii în Ucraina este probabil să nu ducă nicăieri, deoarece nu numai că se confruntă cu o opoziție fermă a Rusiei, dar depășește probabil ceea ce SUA sunt dispuse să stipuleze.
Abonați-vă la canalul nostru de Telegram: https://t.me/nymagazinromania
Urmăriți-ne pe Facebook: New York Magazin România
Ne puteți contacta la: contact@nymagazin.ro și nymagazin@aol.com
